PROTECTIA JURIDICA Internationala a DREPTURILOR OMULUI


a se  vede  si

Raportul de țară al României pentru 2015 Inclusiv un bilanț aprofundat privind prevenirea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice {COM(2015) 85 final}

COMISIA EUROPEANĂ Bruxelles, 26.2.2015

http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cr2015_romania_ro.pdf

1.   PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL


Dreptul internaţional contemporan stabileşte în sarcina statelor numeroase obligaţii cu privire la respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
S-au cristalizat în cadrul dreptului internaţional general o sumă de reguli cu caracter de jus cogens, care instituie în esenţă o obligaţie a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor şi nediscriminarea şi de a combate practicile contrare acestor obligaţii.
Comunitatea internaţională este astăzi mai mult ca oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internaţională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii şi de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate ţările lumii, nu numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane marile probleme ale contemporaneităţii – securitatea, dezvoltarea economică şi socială, independenţa naţională etc. –  îşi pot găsi o temeinică şi durabilă rezolvare.
Interesul comunităţii internaţionale faţă de problemele drepturilor omului este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60), de numărul mare de instrumente juridice internaţionale care le consacră (în jur de 100), dar şi de mecanismele juridice de protecţie şi de organismele care veghează la respectarea lor.
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane şi recunoaşterea unor drepturi ale acesteia, este considerată „ Magna Carta Libertatum” ( Marea Cartă a Libertăţii) din 1215, un document semnat de regele englez Ioan Fără de Ţară sub presiunea nobilimii, în cadrul căreia se consemna că „ nici un om liber nu va fi arestat ori deţinut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat sau lezat în orice mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor ţării.
Un alt act, ulterior provenind tot din Anglia şi intitulat „Habeas Corpus Act” (1679), întărea protecţia juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de această dată stabilind noi garanţii în apărarea libertătilor individuale a fiecărei persoane în faţa justiţiei.
„Bilul drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revoluţiei burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a regelui asupra supuşilor săi, recunoaşterea pentru întreaga populaţie a dreptului de a i se garanta libertatea şi egalitatea în faţa legilor şi a justiţiei şi interzicerea oricărui tratament inuman.
„Declaraţia de independenţă” a statelor americane (1776) afirma, în alt context istoric, drepturile omului, consemnând că „Toţi oamenii s-au născut egali; ei au fost dăruiţi de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care este o parte componentă a Constituţiei S.U.A. din 1787, în vigoare şi astăzi.
„Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluţiei franceze, încorona aceste tradiţii, ca şi ideologia iluministă ce a inspirat procesul revoluţionar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii.Ea consacra drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului: egalitatea în faţa legii, garanţia împotriva  oricăror arestări abuzive, prezumţia de nevinovăţie, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate, etc.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituţiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu şi un capitol referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, şi au servit drept principale surse de inspiraţie în elaborarea instrumentelor juridice internaţionale în materie.
Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drepturilor omului în ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecinţă a întăririi forţelor în lupta pentru democraţie şi progres social şi ca o reacţie împotriva încălcării unor drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănţuit războiul.S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în primejdie pacea şi securitatea lumii întregi şi impune organizarea unei colaborări internaţionale în vederea protecţiei drepturilor omului.
Carta O.N.U. cuprinde o paletă destul de largă de prevederi referitoare la drepturile omului.Astfel, în Preambul se consemnează „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici…”, iar printre scopurile organizaţiei (art. 1, paragraful 3) figurează  şi realizarea cooperării internaţionale pentru” dezvoltarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, limbă sau religie”.
Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea internaţională pentru protecţia drepturilor omului trebuie să se facă după următoarele principii:
a) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt o instituţie de drept intern a fiecărui stat;
b) statele trebuie să colaboreze între ele pentru promovarea respectării universale şi efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să-şi asume obligaţii privind recunoaşterea prin legislaţia lor a acestor drepturi;
c) în cazul în care prin nerespectarea sistematică a drepturilor omului se crează o primejdie pentru pacea şi securitatea internaţională, O.N.U.este îndreptăţită să ia măsurile corespunzătoare prevăzute de art. 41 şi art. 47 al Cartei.
Carta O.N.U. nu are, însă, în cuprinsul său vreun text în care să definească conceptul de drepturi ale omului sau să se facă o enumerare  a drepturilor fundamentale ale persoanei umane.Pentru a se acoperi această lacună, în 1945 a fost creată o Comisie a Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, cu sarcina de a alcătui un proiect de cartă în acest domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele şi naţiunile.
Rezultatul lucrărilor s-a concretizat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948.  Ulterior, alte două documente, adoptate în 1966, au dezvoltat şi consolidat juridic prevederile Declaraţiei: „Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale”.A urmat un număr impresionant de reglementări privind aspecte deosebit de variate din acest domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât şi al instituţiilor sale specializate ( O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O.etc.), din care în continuare vom prezenta pe cele mai semnificative:
-„Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare rasială”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1963, în cuprinsul căreia se subliniază că discriminarea rasială constituie o încălcare a drepturilor omului care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, iar discriminarea pe motiv de rasă, culoare sau origine etnică este calificată ca o ofensă a demnităţii umane, o negare a principiilor Cartei O.N.U., o cauză de tulburare a păcii şi securităţii internaţionale;
-„ Convenţia privitoare la drepturile politice ale femeilor” (1952), în care se proclamă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, de a alege şi de a fi alese în orice instituţii naţionale constituite şi de a îndeplini orice funcţii de stat sau sociale, urmată ulterior de „Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei” (1979), o adevărată sinteză, o cartă a drepturilor femeilor în domeniile politic, cetăţenie, căsătorie şi familie, educaţie, pregătire profesională, muncă, sănătate şi celelalte;
-„Declaraţia drepturilor copilului” (1959) conţine principiile a căror aplicare asigură protecţia şi dezvoltarea multilaterală a copilului care trebuie să se bucure de o protecţie specială acordată de lege şi realizată de către societate: dreptul la nume şi la naţionalitate, dreptul la asistenţă socială, la alimentaţie, locuinţă, timp liber şi îngrijiri medicale corespunzătoare, de a fi înconjurat de înţelegere şi de dragoste, de a creşte pe cât cu putinţă sub supravegherea şi răspunderea părinţilor săi şi, în orice caz, într-o atmosferă de afecţiune şi de securitate morală şi materială, de a nu fi despărţit de mama sa, de a primi o educaţie obligatorie şi gratuită, de a fi apărat de orice formă de neglijenţe, cruzimi şi exploatare, de a nu obligat să muncească înainte de a fi atins vârsta corespunzătoare şi de a primi îngrijiri speciale în caz de handicap fizic, mintal sau social.Statele şi-au  asumat obligaţii juridice concrete pentru transpunerea în practică şi garantarea acestor drepturi printr-o „ Convenţie cu privire la drepturile copilului”, încheiată în 1989;
-„Declaraţia privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971), care cuprinde în esenţă dreptul de a fi ocrotite şi dreptul la asistenţă medicală;
-„Declaraţia privind drepturile persoanelor invalide” (1975), care asigură acestei categorii de persoane defavorizate respectul demnităţii lor, drepturi civile egale, dreptul la tratament medical, dreptul de a fi ocrotite contra exploatării etc;
-„Reguli minime standard pentru tratamentul deţinuţilor”(1955) aprobate de E.C.O.S.O.C., referitoare la : înlăturarea discriminărilor în executarea pedepselor, necesitatea separării deţinuţilor după sex, vârstă, cazier sau natura condamnării, condiţiile de viaţă şi sanitare ale condamnaţilor, excluderea din sistemul  sancţiunilor disciplinare a camerei obscure, a pedepselor corporale şi a oricăror pedepse cu cruzime, inumane sau degradante;
-„Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii  şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante” (1975), care cere statelor să nu permită asemenea acte, să le incrimineze şi să ia măsuri pentru împiedicare lor;
-„Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, adoptat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. din 1979, potrivit căruia funcţionarii poliţieneşti şi toţi cei care exercită atribuţii legate de arestarea sau detenţia unei persoane trebuie să acţioneze în cadru legal strict, să ocrotească toate persoanele împotriva unor arestări ilegale, să nu recurgă decât în mod excepţional la forţă şi să nu recurgă la cruzimi, la acte de tortură sau pedepse inumane, în cazul nerespectării normelor de conduită neputând invoca nici ordinul superiorului, nici împrejurări excepţionale.
O activitate susţinută de colaborare internaţională în privinţa drepturilor omului se desfăşoară şi în cadrul unor organizaţii regionale, cum sunt Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Liga Statelor Arabe şi Organizaţia Unităţii Africane..
Problema drepturilor omului constituie o preocupare şi în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sub forma „ dimensiunii umane” a acesteia. În totalitatea lor, documentele adoptate în diferite faze ale Conferinţei europene pentru securitate şi cooperare cuprind capitole separate sau sunt în întregime consacrate problemelor drepturilor omului în acest cadru regional.
În mod deosebit, problema a fost abordată în „Actul final” semnat la Helsinki în 1975 şi în „Documentul final al reuniunii general-europene”, semnat la Viena în 1989 , în care se afirmă angajamentul statelor participante de a respecta drepturile omului în statele lor şi de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin alte documente politice şi juridice internaţionale, detaliindu-se asemenea obligaţii în raport de anumite drepturi ale omului, în special referitoare la culte, minorităţi, libertatea de a părăsi orice ţară, inclusiv cea proprie, şi garanţiile împotriva arestărilor arbitrare şi se stabileşte un sistem de schimburi de informaţii şi de discuţii asupra situaţiilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul statelor participante.
Pentru reafirmarea şi dezvoltarea anumitor drepturi ale omului, a fost convocată o Conferinţă europeană specială privind dimensiunea umană a securităţii şi cooperării, care s-a întrunit în 3 sesiuni în anii 1989, 1990 şi 1991, ultimele două, ţinute la Copenhaga, respectiv la Moscova, finalizându-se cu documente importante în domeniul drepturile omului, referitoare în special la măsurile de luat pentru garantarea unor drepturi specifice importante pentru principiile democraţiei şi ale statului de drept.
În „Carta de la Paris pentru o nouă Europă, o nouă eră de democraţie, pace şi unitate”, semnată de şefii de state şi de guverne în noiembrie 1990, problemelor drepturilor omului li se acordă de asemenea o importanţă aparte.
În cadrul Uniunii Europene drepturile omului nu au constituit la începutul formării sale un  obiect de preocupare.În cuprinsul Tratatului de la Maastricht din 1992 asupra Uniunii Europene art. F, par. 2) se includeau, însă, unele prevederi în sensul că Uniunea, în noua sa formulă de organizare, respectă drepturile omului, astfel cum acestea sunt garantate de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din 1950, şi cum asemenea drepturi rezultă din tradiţiile instituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ulterior, aceste prevederi au fost întărite prin Tratatul de la Amsterdam din 1996, care revizuia tratatele anterioare, în sensul că la baza Uniunii, între alte principii, este pus şi principiul respectării drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, iar respectarea acestui principiu a devenit una din condiţiile de aderare la Uniune.
Pentru România, care după Revoluţia din decembrie 1989 şi-a manifestat opţiunea ireversibilă pentru o societate democratică, fondată pe un stat de drept, protecţia şi garantarea drepturilor omului constituie unul din pilonii de bază ai noului regim.O dovadă o reprezintă şi Constituţia ţării, aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează şi se ocrotesc sau se garantează toate drepturile considerate astăzi ca fundamentale pentru persoana umană.
Constituţia României cuprinde în acelaşi timp şi prevederea că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu „Declaraţia universală a drepturilor omului”, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de necorcondanţă au prioritate reglementările internaţionale (art.20, alin.1 şi 2).

2.  DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI


A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.Este primul document internaţional prin care se proclamă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu scopul de a servi, aşa cum se arată în preambului acesteia, „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii, având permanent în vedere această declaraţie, să se străduiască, prin învăţătură şi educaţie, să  dezvolte respectul  pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atât în cadrul statelor membre înseşi, cât şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”.
Declaraţia afirmă că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii, fiecare om având dreptul de a se prevala de toate drepturile şi libertăţile fără nici o deosebire de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de altă natură, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie şi fără a se face vreo deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sale.
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală a legii fără nici o discriminare.Ei au dreptul de a li se recunoaşte personalitatea juridică, oriunde s-ar afla.
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitate.Ea nu poate fi ţinută în sclavie sau robie, nu va fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile sale fundamentale, recunoscute prin Constituţie sau prin lege şi să fie ascultată în mod egal, echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, ca şi asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
Ea nu va putea fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar, este prezumată ca nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cadrul unui proces public şi cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării  sale şi nu va putea fi condamnată pentru acţiuni sau omuisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau internaţional, iar în caz de vinovăţie nu i se va putea  aplica o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.
Orice persoană are dreptul la protecţia legii îpotriva oricărei imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, ca şi împotriva oricărei atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale.
Ea are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat, să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi să revină de unde a plecat.
În cazul în care este persecutată, orice persoană are dreptul să caute şi să beneficieze de azil în orice ţară, cu excepţia situaţiei în care este urmărită pentru comiterea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Ea are dreptul la o cetăţenie şi nu poate fi lipsită în mod arbitrar de cetăţenia sa ori de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.
Bărbatul şi femeia ajunşi la vârsta nubilă au dreptul legal şi fără restricţii în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie, căsătoria putându-se încheia numai cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
Orice persoană are dreptul la proprietate şi nu va fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.
Omul are dreptul la libertatea gândirii şi a conştiinţei, precum şi la libertatea religiei, care implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile religioase, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea riturilor.
De asemenea, el are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, inclusiv dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi de a primi sau răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică, fără a putea fi, însă, obligată să facă parte dintr-o asociaţie.
În calitate de membru al societăţii, orice om are dreptul la securitate socială, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale şi culturale, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, şi anume: la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, la ocrotire împotriva şomajului, la odihnă şi timp liber, inclusiv o limitare rezonabilă a timpului de muncă, la concedii periodice plătite şi la asocierea în sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Orice persoană are, de asemenea, dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, a bunăstării sale şi a familiei, la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa, mama şi copilul având dreptul la ajutor şi ocrotire speciale.
De asemenea, are dreptul la învăţătură, la învăţământ elementar şi general gratuit şi acces la învăţământul tehnic, profesional si superior, părinţii având dreptul prioritar de a alege felul educaţiei ce urmează să fie dată copiilor lor.
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii şi să se bucure de binefacerile artei, ştiinţei, precum şi la protecţia intereselor morale şi patrimoniale care decurg din opera ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
În acelaşi timp, „Declaraţia universală a drepturilor omului” afirmă că fiecare persoană are îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte şi că exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică, nefiind permise activităţile sau actele care ar duce la desfiinţarea drepturilor omului enunţate în Declaraţie, săvârşite de un stat sau de orice persoană.
Prin enunţarea acestor drepturi Declaraţia constituie un document de referinţă în afirmarea condiţiei umane şi a protecţiei internaţionale a persoanelor într-o societate democratică modernă şi a avut într-adevăr un rol deosebit de important în lupta de emancipare a popoarelor supuse dominaţiei străine şi menţinute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca şi în lupta dusă de păturile sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale şi economice.
Ea a avut , de asemenea, şi are în continuare un rol important în formarea unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, recunoscut ca atare, dezvoltat şi fortificat din punct de vedere juridic prin obligaţiile pe care statele şi le-au asumat în mod concret de a consacra, a respecta şi a face respectate asemenea drepturi.

3.   PACTELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI


După adoptarea „Declaraţiei universale a drepturilor omului” s-a resimţit nevoia ca prevederile declarative ale acesteia să fie reluate şi precizate prin instrumente internaţionale cu caracter juridic obligatoriu de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare.
În acelaşi timp, avându-se  în vedere că la momentul respectiv drepturile civile şi politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale şi culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în perspectivă, datorită condiţiilor foarte diferite existente în statele membre ale O.N.U., s-a adoptat soluţia, considerată mai viabilă, a reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate.  După discuţii ce s-au purtat în diferite organisme ale O.N.U. timp de peste 10 ani, în 1966 au fost adoptate de către Adunarea generală şi deschise spre semnarea statelor, intrând în vigoare în anul 1976, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”.
Cele două pacte au o structură asemănătoare.
Ambele pacte au un preambul identic în conţinutul său care declară că respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.
În prima parte, ambele pacte conţin prevederi referitoare la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele şi, în virtutea acestui fapt, de a-şi determina în mod liber statutul politic şi a-şi asigura dezvoltarea economică, socială şi culturală şi la obligaţia statelor de a înlesni şi a proteja acest drept.
În partea a doua sunt înscrise dispoziţii cu caracter general, între care angajamentul statelor- părţi de a acţiona pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute prin pacte să fie asigurată fără discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri de ordin legislativ, de a nu suprima asemenea drepturi şi de a nu le limita decât în măsură compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusiv în vederea promovării bunăstării într-o societate democratică.
În partea a treia a fiecărui pact sunt înscrise drepturile specifice la care se referă, cu detalieri ale conţinutului acestora şi garanţiile corespunzătoare.
În ce priveşte drepturile civile şi politice, sunt prevăzute următoarele:
a) Dreptul la viaţă, inerent persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar şi în legătură cu acesta condiţiile minime de prevăzut în legislaţie referitor la pedeapsa cu moartea;
b) Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane, inclusiv ca persoane umană să fie supusă fără consimţământul său unei experienţe medicale sau ştiinţifice, a sclaviei şi a muncii forţate.De menţionat că nu se consideră muncă forţată sau obligatorie: munca prestată de un deţinut sau de un condamnat eliberat condiţionat în baza unei hotărâri judecătoreşti;serviciul militar obligatoriu sau cel executat de către obiectorii de conştiinţă; serviciul executat în cazurile de forţă majoră sau de catastrofe, precum şi orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale;
c) Dreptul la libertate şi la securitatea personală, cu menţiunea că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedurile prevăzute de lege şi cu respectarea tuturor garanţiilor judiciare, care în pact sunt prevăzute in extenso: condiţiile arestării, dreptul la apărare, judecata, recursul, dreptul de a fi despăgubit în cazul arestării sau deţinerii ilegale, tratamentul în stare de privare de libertate etc.;
d) Dreptul la liberă circulaţie şi de revenire în ţară, condiţiile expulzării pentru motive de securitate naţională;
e) Egalitatea în faţa justiţiei, cu toate garanţiile judiciare, în cazul proceselor penale: prezumţia de nevinovăţie, informarea asupra acuzaţiei ce i se aduce, pregătirea apărării, celeritatea judecării, asistarea de către un avocat, interogarea martorilor, asigerarea gratuită a unui interpret, interzicerea de a fi forţat să-şi recunoască vina, dreptul de recurs şi de graţiere, principiul non bis in idem, condamnarea numai pentru fapte incriminate la data săvârşirii acestora, aplicarea pedepsei mai uşoare etc., „potrivit principiilor de drept cunoscute de toate naţiunile”;
f) Protecţia împotriva imixtiunilor în viaţa particulară, în familie, domiciliu sau corespondenţă şi împotriva atingerilor ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale;
g) Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, cu toate elementele din Declaraţia universală şi cu menţiunea că libertatea  manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice sau moralei, precum şi libertăţilor şi drepturile fundamentale ale celorlalte persoane;
h) Libertatea de opinie şi de exprimare, care poate fi supusă anumitor limitări prevăzute expres în lege şi necesare pentru respectarea drepturilor sau reputaţiei altora şi pentru apărarea securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice;interzicerea prin lege a propagandei în favoarea războiului, a îndemnului la ura rasială, naţională sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă;
i) Dreptul la întrunire paşnică şi la asociere, cu restricţiile pentru aceleaşi motive ca la  lit. „g”;
j) Drepturile speciale  ale copilului;
k) Dreptul şi posibilitatea fără discriminări şi fără restricţii rezonabile: de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi; de a alege şi a fi aleşi în cadrul unor alegeri periodice, oneste , cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret; de a avea acces la funcţiile publice în ţara sa;
l) Drepturile minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de a avea în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor o viaţă culturală proprie, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
În ce priveşte drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul respectiv cuprinde drepturi cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice, incluzând dreptul la un salariu echitabil, la o remuneraţie egală pentru muncă egală, la securitatea şi igiena muncii, concedii periodice plătite şi remunerarea zilelor de sărbătoare, dreptul la asociere sindicală, dreptul la grevă, dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale, la un nivel de trai suficient, pentru a fi la adăpost de înfometare, la sănătate fizică şi mintală, dreptul la educaţie, la viaţă culturală, la beneficiul progreselor ştiinţei şi la protecţia intereselor materiale şi morale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
„Protocolul privind drepturile civile şi politice” a fost completat în 1989 cu un Protocol facultativ (II) vizând abolirea pedepsei cu moartea care, în esenţă, stabileşte că nici o persoană aflată sub jurisdicţia statelor părţi nu va fi executată, iar fiecare stat se obligă să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.Singura rezervă admisă faţă de această prevedere a protocolului poate consta în aplicarea  pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar de o gravitate extremă comisă în timp de război.
Pentru punerea in aplicare şi respectarea prevederilor instrumentelor  juridice internaţionale încheiate în cadrul sau sub egida O.N.U. (cele două pacte, dar şi celelalte convenţii care se referă la protecţia anumitor drepturi ale omului) în cuprinsul acestora sunt prevăzute garanţii şi proceduri de control şi sancţionare.
Asemenea garanţii şi proceduri sunt:
-Asumarea de către statele – părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor omului în statele respective;
-Obligaţia statelor de a prezenta rapoarte periodice asupra măsurilor luate în vederea îndeplinirii obligaţiilor ce şi le-au asumat în virtutea convenţiilor în materie la care sunt parte.Asemenea rapoarte se prezintă, de regulă, Consiliului Economic şi Social al O.N.U., iar pentru „ Pactul cu privire la drepturile civile şi politice” s-a înfiinţat un Comitet al drepturilor omului cu sarcina de a primi asemenea rapoarte, de a le analiza şi a prezenta concluziile şi propunerile sale Consiliului Economic şi Social; Comitetul drepturilor omului poate, de asemenea, să primească cumunicări din partea oricărui stat care să-i atragă atenţia că un alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată sau să atragă el însăşi atenţia respectivului stat în acest sens, după care urmează o procedură de bune oficii, eventual o procedură de conciliere, până la rezolvarea satisfăcătoare a situaţiei.
-Procedura prevăzută de „Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice”, potrivit căreia Comitetul drepturilor omului este abilitat să primească şi să examineze plângeri ale unor persoane particulare care pretind că au fost victime ale încălcării drepturilor omului. Protocolul nu a intrat încă în vigoare, datorită neratificării de către 10 state – părţi la Convenţie; procedura se poate aplica, însă, de către Comisia drepturilor omului a O.N.U. şi de Consiliul Economic şi Social al O.N.U.;
-Procedura prevăzută de „Carta O.N.U.” pentru soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor care prezintă o ameninţare sau o încălcare a păcii şi securităţii internaţionale, în cazul în care  încălcarea drepturilor omului capătă o asemenea amploare încât atinge valorile respective: Procedura a fost aplicată cu referire  la politica de apartheid a Republicii Sud-Africane, în legătură cu care s-a adoptat de către organele abilitate ale O.N.U. măsuri de constrângere conform Cartei.

4.   CONVENŢII INTERNAŢIONALE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ADOPTATE ÎN CADRU REGIONAL


A. Convenţia europeană a drepturilor omului

Convenţia internaţională cunoscută sub această denumire, intitulată de fapt „Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, a fost adoptată la Roma în 1950, în cadrul Consiliului Europei. Iniţial, Convenţia cuprindea un număr restrâns de drepturi (14), ea fiind ulterior completată prin 11 protocoale adiţionale.
Prin această convenţie se aduce o inovaţie în dreptul internaţional, creându-se un mecanism regional de protecţie a drepturilor omului , recunoscându-se, totodată, că indivizii sunt titulari de drepturi şi libertăţi care rezultă direct dintr-o legislaţie internaţională, deci subiecte de drept internaţional, şi că ei se pot adresa, în cazul în care se simt lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, instanţele instituite prin Convenţie în acest scop, chiar împotriva statelor ai căror cetăţeni sunt.
Sistemul instituit nu urmăreşte, însă, înlocuirea sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci constituie o garanţie în plus, care se adaugă celor existente în fiecare stat, plângerea adresată de către persoanele particulare putând fi înaintată instanţelor internaţionale europene numai după ce s-au epuizat căile recursului intern la legislaţia şi instanţele naţionale.
Drepturile înscrise în Convenţia europeană sunt mai puţin numeroase decât cele afirmate prin „Declaraţia universală a drepturilor omului” şi pactele internaţionale ulterioare, adoptate în cadrul O.N.U. Aceste drepturi sunt, în ordine: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei , a servituţii şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în faţa unui tribunal independent  şi imparţial stabilit prin lege, interdicţia retroactivităţii legii penale, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei, libertatea de exprimare, de întrunire paşnică şi de asociere, dreptul de a se căsători şi a fonda o familie.
Prin 5 din cele 11 protocoale adiţionale adoptate ulterior s-au adăugat alte drepturi şi anume: garantarea proprietăţii, dreptul la instrucţie, dreptul la alegeri libere, interzicerea pedepsei închisorii pentru datorii, libertatea de circulaţie şi de alegere a reşedinţei, libertatea de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara sa, interzicerea expulzării catăţeanului propriu şi a privării de dreptul de a se reîntoarce  în ţara sa, interzicerea expulzărilor colective, egalitatea între soţi, dreptul la garanţii procesuale.
Drepturile cuprinse în Convenţie şi în protocoalele adiţionale au, în general, un caracter civil şi politic. Pentru celelalte drepturi, de natură economică, socială şi culturală, s-a adoptat ulterior o „Cartă socială europeană”, la Torino, în 1961, prin care se afirmă, însă de această dată numai declarativ şi nu cu caracter de obligaţie juridică, celelalte drepturi ale omului care figurează în Declaraţia universală.
Convenţia europeană recunoaşte că cea mai mare parte a drepturilor pe care le consacră nu au , într-o societate democratică, un caracter absolut şi nelimitat şi că unora dintre ele este necesar să li se aducă anumite restricţii în numele ordinii publice şi al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi moralei, al drepturilor şi libertăţilor altuia, ca şi pentru prevenirea dezordinelor şi delicvenţei.
Convenţia permite, de asemenea, ca în anumite situaţii, de război sau alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii – părţi să poată adopta măsuri derogatorii de la obligaţiile asumate prin convenţie. În nici un caz nu se poate, însă, deroga de la drepturile ce privesc bazele protecţiei vieţii, demnităţii şi libertăţii persoanei, statele neputând în nici un mod să se sustragă de la obligaţia de a respecta dreptul la viaţă, nici de la interzicerea torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei şi a retroactivităţii legii penale, care nu pot fi, deci, nicicum limitate.
Pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale înscrise în Convenţia europeană s-a instituit un mecanism bazat în special pe două organe: Comisia europeană a drepturilor omului, la care se adaugă, cu unele atribuţii, şi Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei, care este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din delegaţii lor. Toate aceste organisme  îşi au sediul în Franţa, la Strasbourg.
Comisia europeană a drepturilor omului a fost împuternicită cu competenţa de a examina plângerile care invocă o violare a unuia sau a mai multor drepturi enumerate în Convenţie, de a stabili exactitatea faptelor şi a încerca o soluţionare amiabilă.
Comisia se pronunţă mai întâi asupra admisibilităţii plângerii. Nu este admisibilă o cerere dacă nu s-au epuizat căile interne de recurs, dacă cererea este anonimă sau dacă a mai fost analizată de Comisie ori este deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau alt mod de soluţionare, ori dacă este incompatibilă cu prevederile Convenţiei, este nefondată sau abuzivă.
După admiterea cererii, Comisia trece la stabilirea faptelor. Ea invită părţile să-şi prezinte mijloacele de probă, să răspundă la întrebări şi să dea explicaţii şi, dacă este cazul, poate proceda la o anchetă la faţa locului, audiază martori şi experţi propuşi de părţi.
După stabilirea faptelor, Comisia poate respinge cererea dacă constată cu acest prilej că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate arătate anterior, comunicând părţilor decizia sa.
În celelalte cazuri ea încearcă, împreună cu părţile, să ajungă la o reglementare amiabilă. În cazul neajungerii la o înţelegere, Comisia întocmeşte un raport detaliat în care stabileşte faptele şi exprimă un aviz juridic asupra problemei de a se şti dacă a existat sau nu o violare a Convenţiei, care se transmit  părţilor şi Comitetului Miniştrilor. În următoarele trei luni, dacă în acest timp statul împotriva căruia s-a formulat plângerea nu ia măsuri de înlăturare a încălcării dreptului în cauză, Comitetul Miniştrilor poate deferi afacerea Curţii Europene a drepturilor omului, cu condiţia ca statul împotriva căruia e îndreptată plângerea să fi acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii şi se publică raportul.
Curtea europeană a drepturilor omului este compusă dintr- un număr de judecători egal cu numărul statelor care au ratificat Convenţia aleşi pe o perioadă de 6 ani de Adunarea Parlamentară.
Competenţa Curţii se exercită în toate cazurile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei.
Curtea examinează plângerile pe baza raportului Comisiei europene, care-şi prezintă concluziile într-o manieră strictă, imparţială şi obiectivă, precum şi în baza oricăror alte probe sau argumente juridice.
Curtea poate decide să acorde părţii lezate o „satisfacţie echitabilă”, care poate consta într-o indemnizaţie bănească şi în rambursarea cheltuielilor, în cazul în care constată că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judiciară sau orice altă  autoritate a unei părţi contractante se află în întregime sau în opoziţie cu obligaţiile asumate prin Convenţie şi dacă dreptul intern al respectivei părţi nu permite decât o înlăturare imperfectă a consecinţelor unei asemenea măsuri.
Hotărârea Curţii se citeşte în şedinţă publică. Ea este definitivă şi trebuie motivată. Hotărârea este obligatorie, punându-se în aplicare de către Consiliul Miniştrilor.
Se consideră că, în general, „Convenţia europeană a drepturilor omului” a contribuit în mod substanţial la protecţia drepturilor omului, inclusiv prin includerea în legislaţiile naţionale a unor reglementări privind noi aspecte ale protecţiei unor drepturi. Procedurile de rezolvare a plângerilor s-au dovedit, însă, a fi foarte complicate, neoferind posibilitatea soluţionării cu operativitate a încălcărilor aduse drepturilor prevăzute în Convenţie ( „într-un termen rezonabil”, cum se prevede în Convenţie, dar ajungând uneori până la 8 ani).
Considerându-se că este necesar şi urgent să se restructureze mecanismul de control stabilit de Convenţie pentru a se întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de  Convenţie, a se scurta timpul de soluţionare a plângerilor şi a se evita supraaglomerarea, faţă de creşterea numărului de cereri şi de state membre ale Consiliului Europei, prin Protocolul nr. 11 la Convenţie referitor la restructurarea mecanismului de control, adoptat la Strasbourg la 11 mai 1994, sistemul cuprinzând Comisia şi Curtea a fost înlocuit cu un alt sistem în care atribuţiile acestor două organisme sunt îndeplinite numai de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a fost reorganizată, menţinându-se, însă, condiţiile de admisibilitate a cererilor şi, în mare parte elementele de ordin procedural.
Noua Curte poate fi sesizată direct atât de către fiecare stat parte la Convenţie, pentru pretinse încălcări ale prevederilor Convenţiei sau ale protocoalelor acesteia de către o altă parte, cât şi de către persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale sau orice grup de particulari care se pretind victime ale încălcării drepturilor lor recunoscute în cuprinsul Convenţiei şi protocoalelor.
Pentru examinarea cauzelor cu care este sesizată, Curtea are în compunerea sa Comitete de 3 judecători, Camere de 7 judecători şi o Mare Cameră de 17 judecători.
Comitetele analizează cererile individuale introduse  şi decid dacă acestea sunt admisibile, îndeplinind în general funcţiile şi atribuţiile fostei comisii, desfiinţate.
Camerele se pronunţă asupra admisibilităţii cererilor individuale , în cazul în care se impune o examinare complementară, dar şi asupra fondului unor asemenea cereri, precum şi asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state.
Marea Cameră este împuternicită să se pronunţe asupra cauzelor care ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei ori a protocoalelor şi a cauzelor a căror soluţionare de către una din camere ar duce la o contradicţie cu  o hotărâre pronunţată anterior de Curte. Ea examinează, de asemenea, cererile de aviz consultativ formulate de Comitetul Miniştrilor.

B. Convenţia americană referitoare la drepturile omului

Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.”, de „Declaraţia americană a drepturilor omului” şi de „Declaraţia universală a drepturilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San José, în Costa Rica, „Convenţia americană referitoare la drepturile omului”.
Statele – părţi se angajează să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie şi să garanteze deplinul lor exerciţiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credinţe politice, origine socială sau naţională, situaţie economică, naştere sau orice alte condiţii sociale.
Astfel, în ce priveşte dreptul la viaţă, se prevăd următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viaţa sa; în ţările în care nu este desfiinţată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sanţionarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentinţe definitive, prununţată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desfiinţat-o; în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani şi nici femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau graţierea ori comutarea pedepsei.
Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rând dreptul la integritatea fizică, psihică şi morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante.Sclavia şi robia, ca şi traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele.
Libertatea persoanei şi securitatea acesteia sunt garantate.Potrivit Convenţiei, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate mai dinainte de constituţiile statelor părţi sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenţii sau arestări arbitrare; pedeapsa este personală şi nu poate lovi decât pe infractor.
În partea a II-a a convenţiei sunt prevăzute mijloacele de protecţie a drepturilor omului. Competente să rezolve plângerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia interamericană a drepturilor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului, care funcţionează în general după aceleaşi principii ca şi organele similare din cadrul Consiliului Europei, deja analizate.
Activitatea acestor două organisme de protecţie este destul de redusă datorită reticenţei statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât şi de pericolul politizării problemelor aduse în faţa instanţelor internaţionale.

C. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor

Carta africană a fost adoptată în 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.). Chiar din titlul cartei rezultă că aceasta se referă atât la drepturile omului, cât şi la drepturile popoarelor.
Printre drepturile omului figurează în general cele cuprinse în convenţiile similare de pe alte continente, cu unele accente specifice exprimând tradiţiile africane în materie de căsătorie, cetăţenie, dreptul la un nivel de viaţă adecvat, dreptul la odihnă etc.
Specific Cartei africane este şi faptul că aceasta se referă nu numai la drepturi, ci şi la obligaţiile persoanelor. De asemenea, protecţia drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor masive ale drepturilor omului şi obligaţiei statelor de a interveni prin măsuri adecvate pentru înlăturarea situaţiilor create prin asemenea încălcări.
Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprimă importanţa deosebită acordată acestora de către statele africane datorită condiţiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la viaţa internaţională şi interesului ca asemenea principii să fie respectate de către toate statele lumii şi în relaţiile dintre statele continentului, pentru afirmarea tot mai deplină a suveranităţii şi egalităţii lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figurează: dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune de bogăţiile şi resursele naturale, dreptul la dezvoltare economică, dreptul la pace şi securitate şi dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător şi global.
Carta africană nu prevede ca în cadrul sistemelor de protecţie de pe celelalte continente existenţa unei curţi internaţionale a drepturilor omului.
În baza Cartei s-a înfiinţat, însă, o Comisie africană a drepturilor omului şi popoarelor, alcătuită din 11 persoane numite la o conferinţă a şefilor de state şi de guvern ai ţărilor care compun O.U.A.  Sarcina acesteia este de a face studii şi cercetări în domeniu, de a da avize şi recomandări cu caracter general privind respectul drepturilor omului, de a pregăti proiecte de legi sau de convenţii de codificare şi de a propune soluţii juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului, îndeosebi atunci când acestea evidenţiază violări grave sau masive ale drepturilor omului şi popoarelor.

5. ORIENTǍRI NOI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN PRIVIND DREPTURILE OMULUI


Respectarea drepturilor omului şi cooperarea dintre state în acest domeniu capătă în dreptul internaţional contemporan un caracter de generalitate, reglementările internaţionale în materie de după adoptarea „Cartea O.N.U.” luând o deosebită amploare  şi scoţând în evidenţă tot mai mult acestă problemă ca una dintre cele mai importante, dobâdind  noi trăsături şi noi valenţe.
O primă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea drepturilor omului. Aceste drepturi privesc toate fiinţele umane, oriunde s-ar afla, indiferent de sex, rasă, poziţie socială sau alte trăsături  care diferenţiază pe cei ce compun marea familie umană.
Documentele fundamentale ce privesc drepturile omului pornesc de la recunoşterea demnităţii umane inerentă tuturor persoanelor, de la drepturile lor egale şi inalienabile, ca fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, sunt dotate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze între ele în spirit de fraternitate.
Pactele drepturilor omului statuează că nu pot fi admise restricţii sau derogări de la aceste drepturi decât în baza legilor şi convenţiilor internaţionale şi că nici un stat, un grup sau o persoană nu au dreptul de  a întreprinde activităţi ori acte care să ducă la distrugerea unor drepturi sau libertăţi recunoscute.
Finalitatea tuturor reglementărilor internaţionale din domeniul drepturilor omului este tocmai transpunerea în practică a acestor drepturi faţă de orice persoană în toate ţările lumii. De aceea, tratatele importante din acest domeniu au caracter de universalitete, adresându-se tuturor statelor lumii, la ele fiind parte un mare număr de state, iar cele încheiate în cadru continental, zonal, se înscriu în linia generală a Declaraţiei universale.
Tematica drepturilor omului, inclusiv cea privind discriminările rasiale, minorităţile, sclavia, apartheidul, este tratată în documente universale, chiar dacă fenomenele a căror reglementare s-a impus caracterizau într-o anumită etapă doar o regiune sau alta.
Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor umane se exprimă şi în stabilirea unui standard minim pe care toate statele trebuie să-l accepte şi să-l transpună în legi şi de la care nu se admit derogări decât prin legi şi prin raţiuni de ordine publică, bine precizate.
Egalitatea în drepturi constituie o altă trăsătură a reglementărilor din acest domeniu. Declaraţia universală şi pactele drepturilor omului prevăd că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la protecţia legii. Legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a celor pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere – domenii în care în societăţile anterioare s-au manifestat cele mai mari inegalităţi. Egalitatea în drepturi este unul din drepturile cele mai importante, fundamentul însuşi  al garantării drepturilor omului.
În cadrul acestei concepţii de ansamblu îşi găsesc locul o serie de reglementări specifice privind drepturile şi libertăţile femeilor, ale copiilor şi tineretului, ale persoanelor de altă rasă ori culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul minorităţilor, ori care vizează înlăturarea discriminărilor şi crearea condiţiilor pentru ca acestea să poată beneficia de drepturi egale cu ceilalţi membri ai societăţii.
Egalitatea înseamnă, însă, nu numai eliminarea  discriminărilor, ci şi a privilegiilor. În lumina acestor considerente este inadmisibilă pretenţia de a se acorda străinilor un regim privilegiat şi folosirea unor asemenea pretenţii ca pretext pentru acţiuni de constrângere împotriva altui stat sau pentru alte acte de încălcare a drepturilor sale suverane. În acelaşi timp, sunt inadmisibile discriminările practicate faţă de străini cum ar fi cele împotriva emigranţilor, dar şi pretenţiile de a se acorda un regim special, privilegiat unor grupuri de persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte părţi ale populaţiei sale, cum se mai întâmplă în domeniul protecţiei minorităţilor, dincolo de limitele fireşti ale drepturilor lor specifice.
Indivizibilitatea şi interdependenţa drepturilor omului sunt avute în vedere în toate reglementările, pentru că nu mai există astăzi drepturi în sine, cum ar fi cele politice, influenţează în mod obligatoriu exerciţiul altor drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale, culturale, după cum garantarea unui drept se încadrează în garanţiile fundamentale ale exercitării celorlalte drepturi.
Realizarea unui raport armonios între om şi societate caracterizează, de asemenea, reglementările internaţionale privind drepturile omului, între afirmarea acestor drepturi şi societatea în care ele se exercită în fapt existând o strânsă legătură, după cum realizarea drepturilor  în afara unor obligaţii faţă de societate nu este posibilă, numai în cadrul comunităţii putându-se realiza dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei umane.
„Declaraţia universală a drepturilor omului” nu omite să facă şi menţiunea că orice om are îndatoriri faţă de societate, faţă de alte persoane şi faţă de comunitatea din care face parte.
Cele două pacte ale drepturilor omului stabilesc şi recunosc în mod expres posibilitatea de a se stabili prin legislaţia internă a statelor unele restricţii în exercitarea unor drepturi individuale în vederea promovării intereselor generale ale societăţii. Astfel, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, mai puţin restrictiv decât cel privind drepturile economice, sociale si culturale, precede că unele dintre drepturile consacrate, cum sunt dreptul de a se stabili în orice loc, pe teritoriul statului în care se află în mod legal şi dreptul de a-şi părăsi ţara, libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor, libertatea de expresie, dreptul de întrunire paşnică, dreptul de asociere, pot face obiectul restricţiilor stabilite prin lege, necesare pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor altei persoane.
Combaterea şi reprimarea încălcărilor masive şi flagrante ale drepturilor omului constituie, de asemenea, una din orientările de bază ale normelor dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului.
O importanţă deosebită prezintă în această privinţă interzicerea şi reprimarea încălcării normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război.
Reglementările specifice privind domeniile menţionate subliniază gravitatea faptelor pe care le incriminează, ca încălcări ale dreptului internaţional.
Asemenea fapte sunt calificate prin convenţii internaţionale specifice drept crime de drept internaţional penal, iar unele dintre ele sunt declarate  ca imprescriptibile (crimele de război, crimele împotriva umanităţii, actele inumane decurgând din politica de aparheid, genocidul).
Convenţiile respective cuprind angajamentul statelor semnatare de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârşire şi obligaţia acestora de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv recurgerea la organismele O.N.U. pentru a se lua măsuri concertate pe plan internaţional.

Alte  surse

http://cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Protectia_europeana_a_dr_omului.pdf

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/131173.pdf

http://www.dri.gov.ro/declaratia-universala-a-drepturilor-omului/

http://adevarul.ro/news/eveniment/consiliul-europei-acuza-romania-incalcari-serioase-cartei-europene-drepturilor-sociale-1_54c0b803448e03c0fdd74eed/index.html

Raportul de țară al României pentru 2015 Inclusiv un bilanț aprofundat privind prevenirea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice {COM(2015) 85 final}

COMISIA EUROPEANĂ Bruxelles, 26.2.2015

http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cr2015_romania_ro.pdf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s