DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL (art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)


Dreptul la un proces echitabil

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

(art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilește, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi Protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform prevederilor cuprinse în art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede în art.6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe  întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil: – contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil şi articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în exercitarea unor puteri discreţionare. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală, contestaţiile privind dreptul de proprietate, procedurile de expropriere, confiscare sau sistematizare. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în aria de cuprindere a articolului 6. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda şi Ferrazzini c. Italiei în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal. Însă litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile.

Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi în cel penal. Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor  Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Totodată, această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă conformă cerinţelor articolului 6. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului echitabil.

În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei. O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.

Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.

Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil, cât şi în penal ”atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare.”

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţaHigh Court fără asistenţa unui avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de drept”. Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.

Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.

Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat, o cauţiune proporţională cu valoarea obiectului procesului sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acţiuni în justiţie.

Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa. În speţă, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor.

Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare au condus la constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune.

În cauza Luca contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta Atena Luca a invocat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 pe  motiv  că  nu  s-a  pus  în  executare  o  sentinţă  irevocabilă  prin  care  s-a  dispus reconstituirea  dreptului  de  proprietate în  baza Legii fondului  funciar nr. 18/1991 în favoarea reclamantei şi a soţului său în comuna Comana  (instanţa a indicat  şi amplasamentul  parcelelor  pentru care  a  dispus reconstituirea). Prin  aceeaşi  sentinţă Comisia Judeţeană Giurgiu a fost obligată să emită titlu de proprietate pentru suprafaţa pentru care se dispusese reconstituirea. Reamintind că  s-a  mai  pronunţat în cauze similare împotriva României (Sabin Popescu c. României şi Dragne şi alţii c. României), în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a constatat că în prezenta cauza Guvernul nu a adus nici un argument care să o determine să ajungă la o concluzie diferită.

În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o poziţie mai nuanţată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi restrângerea drepturilor individuale. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor.

Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie.

Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile.

În articolul 6 (2) este consacrată prezumţia de nevinovăţie. Curtea a definit acestă noţiune în cauza Minelli vs Elveţia (1983); petiţionarul s-a plâns de faptul că i-au fost imputate două treimi din cheltuielile ocazionate de instrucţia şi desfăşurarea unui proces penal care s-a suspendat ulterior, deoarece s-a constatat că acţiunea era prescrisă. Minelli a considerat că pedeapsa aplicată lui s-a bazat pe suspiciune şi nu pe stabilirea vinovăţiei sale, fapt ce a dus la încălcarea prezumţiei de vinovăţie. Curtea a fost de acord cu acesta şi a declarat:

”Fără ca vinovăţia unei persoane să fie stabilită în mod legal şi fără ca aceea persoană să fi avut prilejul de a exercita dreptul său de apărare, o hotărâre judecătorească referitoare la ea reflectă sentimentul că este vinovată.” [1]

Prin hotărârea Samoila și Cionca c. Romaniei, CEDO și-a reiterat jurisprudența anterioară  potrivit  căreia  prezentarea  publicului  a  unor  declarații  de  culpabilitate

formulate de către organe oficiale ale statului, înainte de o condamnare definitivă, este contrară prezumției de nevinovăție. În fapt, după începerea anchetei penale împotriva reclamanților, atât șeful poliției, cât și un procuror au declarat public, prin intermediul unor interviuri acordate presei, că cei doi sunt cu siguranță vinovați de săvârșirea unor abateri grave, care constituie obiectul dosarelor penale deschise împotriva lor.  Curtea a considerat că,  în calitate de oficiali ai statului român, cei doi au lasat publicului impresia certă a vinovației reclamanților, ceea ce a adus atingere prezumției lor de nevinovăție.

În cuprinsul articolului 6 din Convenție, există câteva „principii de echitate” subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.

Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Potrivit aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.

Potrivit codului nostru de procedură civilă, în ceea ce-l priveşte pe pârât, se prevede expres în art. 114/2 că acestuia i se comunică din oficiu cererea de chemare în judecată şi că trebuie să aibă la dispoziţie 15 zile de la primirea citaţiei (5 zile în cauzele urgente) până la termenul fixat pentru judecată, pentru a-şi pregăti apărarea, conform alin. 3 al aceluiaşi articol.

Mai trebuie remarcat că în majoritatea cauzelor instanţa competentă este cea de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamantul domiciliază în altă localitate deplasarea acestuia la sediul instanţei cu 5 zile înainte de ziua judecăţii reprezintă un efort suplimentar.

Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.

Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de cauză acestor chestiuni.

De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă, neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.

Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar prejudicia dreptul la apărare al părţii, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.”

De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării, iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte conţinutul acesteia.

Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.

Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil

Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Curtea procedează la o apreciere concretă a respectării principiului egalității armelor. Se poate întâmpla ca norme naționale să genereze dificultăți: în cazul în care anumite contradicții cu Convenția pot apărea secundare, altele sunt mai importante, în special în ceea ce privește principiul egalității armelor în materie de expertize, dar și în desfășurarea procedurii în fața jurisdicțiilor atât judiciare, cât și administrative. Recurgerea la un expert poate aduce atingere principiului egalității armelor, care impune în mod efectiv un echilibru între ascultarea acestuia din urmă și cele ce au fost solicitate de apărare. În ceea ce privește expertizele, apar incertitudini: Curtea recunoaște judecătorilor de fond o putere discreționară de ascultare a experților. Această recunoaștere generează neliniști, în măsura în care o asemenea recunoaștere, poate uneori să aducă atingere garanțiilor unui proces echitabil. S-a decis că atunci când se numește un expert în cauză, părțile trebuie sa aibă facultatea de a participa la activitățile pe care acesta le desfășoară și să primească concluziile expertului pentru a le putea pune în discuție. Mai mult, s-a constatat o violare a art. 6 atunci când expertiza efectuată prezenta un caracter atât de tehnic încât scapă cunostinţelor judecătorului, astfel încât acesta, chiar dacă formal nu era ținut de concluziile expertului, a fost influențat decisiv de acestea. Refuzând să dispună refacerea expertizei sau efectuarea uneia noi la cererea unei părți, instanța a violat, în opinia Curții, dreptul la contradictorialitate al părților.

Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Nu prezintă nici o relevanță dacă elementul susceptibil să conducă la o anumită decizie este adus în discuție de către părti sau sesizat din oficiu de către instanță, chiar și în această din urmă situație, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui.

Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialității în cauza Dima c. România, întrucât Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat pe baza unei expertize contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în cadrul unui proces în care era inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial, Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Grozescu împotriva României, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, datorită nerespectării principiului contradictorialității în cadrul procedurii judiciare interne.
În fapt, reclamantul a aratat că, în cadrul procedurii judiciare interne, după ce cauza a ramas în pronunțare asupra excepției netimbrării recursului, instanța de judecată, în absența sa, a permis depunerea, la dosarul cauzei, a chitanței doveditoare a plății taxei de timbru de către recurentă și a acordat cuvântul acesteia asupra temeiniciei căii de atac.

Curtea a reținut faptul că procedura judiciară internă nu s-a desfășurat în condiții echitabile pentru ambele părți din proces, nefiind respectat principiul contradictorialității în recurs, datorită faptului că reclamanta a putut prezenta concluzii orale în fața instanței de recurs, în lipsa reclamantului sau a apărătorului său și fără ca aceștia să poată lua, ulterior, cunoștință de continuțul acestora și de a le combate. În plus, Curtea reține faptul că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, la data de 12 decembrie 2001, are la bază, parțial, argumentele prezentate de reclamantă pentru prima dată în apel.

În consecință, CEDO a statuat faptul că recunoașterea încălcării articolului 6 din Convenție, de către autoritățile române, reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și a obligat, totodată statul roman să îi plătească acestuia suma de 400 EURO, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii; egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în grad, a  legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară; imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă (art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în cauza Corabian împotriva României, încălcarea articolului 6 alineatul 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și respectiv a articolului 1 din Primul Protocol Adițional (dreptul la respectarea bunurilor) la Convenție.

În această cauză, reclamantului i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească din 8 ianuarie 1993, definitivă și irevocabilă, dreptul de a fi pus în posesie pentru o anumită suprafață de teren din perimetrul municipiului Satu Mare, fără a se indica amplasamentul terenului. Pentru o parte din suprafață, reclamantul a fost pus în posesie de autoritățile locale în anul 1994, iar pentru restul suprafeței în 2006.
Astfel, Curtea Europeană, reamintind că omisiunea de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, poate atrage încălcarea articolului 6 par. 1 din Convenție, mai ales când o astfel de obligație incumba unei autorități administrative, a apreciat că perioada de aproximativ 12 ani și 2 luni, care s-a scurs până la data punerii în posesie, a fost «anormal de lungă».
De asemenea, Curtea a apreciat că întârzierea în executarea hotărârii din 8 ianuarie 1993, fiind imputată autorităților competente, a condus și la încălcarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Curtea a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a lipsei de folosință a bunului sau, pe parcursul multor ani.

În consecință, Curtea a acordat 7.200 EUR cu titlu de daune morale.

Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege

Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, prin care se realizează actul de justiţie.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor.

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată.

Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art.267 alin.1 Cod procedură civilă).

Garanții procedurale. Orice acuzat are, în special dreptul:

– Dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă înţeleasă şi într-un mod amănunţit prevăzut de articolul 6 (3a) nu a fost obiectul jurisprudenţei strasbougheze până în 1989. În cauza Brozicek vs. Italia (1989) [2] Curtea a conchis în sensul existenţei unei încălcări a dreptului de a fi informat, când o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştiinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua ţări. În ciuda cererilor de a i se traduce acuzaţiile într-una ”din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite „cea dea doua ţară l-a judecat în lipsă şi l-a declarat în cele din urmă vinovat fără a-i răspunde odată.

– Dreptul de a dispune pe timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării articolul 6 (3b).

Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi în mod amplu informat. În cauzaChichlian şi Ekindjian vs. Franţa (1989) de exemplu reclamanţii susţineau că le fuseseră încălcate drepturile garantate de alineatul (a) cât şi de alineatul (b), căci, în momentul procesului, judecătorul calificase faptele speţei ca două infracţiuni distincte spre deosebire de actul iniţial al acuzării care se referea la o acţiune unică. Declarând că reclamantul este vinovat atât de infracţiunea iniţială cât şi de cea nouă, judecătorul a modificat pedeapsa în consecinţă. Reclamantul a cerut să se observe că nu fusese informat cu privire la cealaltă faptă, că nu dispusese nici de timpul nici de înlesnirile necesare, pentru a-şi pregăti apărarea şi nu se bucurase de prezumţia de nevinovăţie. Părţile au ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă.

– Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales ori de un ajutor judicar, articolul 6 (3c).

Articolul 6 par. 3c alătură dreptul de a se apăra şi acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor impuse intereselor justiţiei care corespund în esenţă respectării principiului egalităţii de mijloace examinate anterior. În jurisprudenţa referitoare la această dispoziţie, chestiunea de principiu aflată în joc a fost până acum deosebirea dintre protecţia de fapt şi protecţia de drept. În cauzele Artico vs. Italia (1980) [3] şi Goddi vs. Italia (1984) [4], tribunalele italiene desemnaseră un avocat pentru a-i reprezenta pe reclamanţi. Nici unul dintre avocaţii astfel desemnaţi nu l-a reprezentat în fapt pe clientul său şi cei doi acuzaţi au fost recunoscuţi vinovaţi de fapte penale. Curtea a respins argumentul Guvernului conform căruia legislaţia italiană presupune că avocatul desemnat acţionează în numele clientului său cel puţin până în momentul când este în mod oficial înlocuit sau rezultă în orice alt mod că a încetat obligaţia sa de reprezentare. Curtea a concluzionat în sensul că există o încălcare a articolului 6 par. 3c , în ambele cazuri, evidenţiind că articolul obliga la acordarea de ”asistenţă” şi nu l-a ”desemnarea” unui avocat. În schimb, ea nu a adâncit argumentul conform căruia s-ar cere un anumit nivel al competenţei profesionale a avocatului desemnat pentru a fi îndeplinite condiţiile ce reglementează dreptul la apărare prin angajarea unui avocat.

– Dreptul la confruntarea de martori. Conţinutul articolul 6 par. 3d şi jurisprudenţa referitoare la acesta întăresc principiul egalităţii de mijloace. În acest mod în cauza Bonisch vs. Austria(1985) [5], Curtea a statuat că o instanţă de judecată trebuie să urmeze aceeaşi schemă pentru a interoga proprii experţi, cât şi pe cei solicitaţi la cererea apărării. De altfel, Curtea s-a pronunţat totdeauna în sensul că art. 6 par. 3d este încălcat atunci când condamnările se întemeiează pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea nu fusese în măsură să-i asculte; Kostovski vs . Olanda (1989) [6] şi Windish vs. Austria (1990) sau a unor martori beneficiind de un statut ”privilegiat” prin mijlocul anumitor legi interne.

– Dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, art. 6 par. 3e. Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistenţă gratuită printr-un interpret atunci când cel acuzat nu întelege limba folosită în pretoriu. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc vs. Germania (1978) [7],  Curtea a declarat că această dispoziţie se aplică ”tuturor actelor de procedură pornite împotriva lui şi pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil ”. Ea a precizat că aceasta, enumerând printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere pe cheltuaiala statului actul de inculpare, motivele arestării şi şedinţa de judecată însăşi.

Garantarea accesului liber la justiţie este realizată prin acele prevederi constituţionale care precizează principiul supremaţiei legii în activitatea de judecată (art. 123); organizarea unui sistem jurisdicţional legal, de drept comun şi fără caracter excepţional care permite folosirea căilor de atac (art. 125, 128); caracterul public al dezbaterilor (art. 126); dreptul la interpret pentru cetăţenii români care aparţin minorităţilor naţionale şi pentru străini (art.127); garantarea dreptului la apărare pe tot cursul procesului penal sau civil şi a dreptului la asistenţă juridică, gratuită în cauzele penale (art. 24).

Estimând dispoziţiile legislaţiei româneşti precizând că ele sunt concepute şi structurate distinct, comparativ cu prevederile C.E.D.O. Ele sunt cuprinse în capitolele distincte ale Constituţiei sau fac parte din cuprinsul legilor ordinare (bunăoară principiul neretroactivităţii legii penale). Conţinutul drepturilor reglementate de legiuitorul român este cel puţin parţial diferit de acela al prevederilor Conveţiei, de aici decurgând obligaţii distincte ale organelor statului. În esenţa sa, accesul liber la justiţie, ca şi dreptul la un proces echitabil , este un drept fundamental al individului, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a statului ce constă în abţinerea de la orice mijloace sau forme de îngrădire a exerciţiului acestui drept. Modalităţile concrete de manifestare ale obligaţiei generale de abstenţiune ale statului sunt mutiple. Importantă este cunoaşterea conţinutului noţiunilor incidente şi conexe dreptului la un proces echitabil, care a fost precizat în jurisprudenţa Comisiei şi Curţii, prezentată în rândurile anterioare.

Întrucât Convenţia nu este un document politic, ci unul juridic, partea integrantă a dreptului intern român, iar conţinul drepturilor omului precizat de organele de control de la Strasbourg constituie ” standarde internaţionale ” la care România şi-a asumat obligaţia să se alinieze, practica judicară în ţara românească va trebui în viitor să acorde o atenţie sporită jurisprudenţei Comisiei şi Curţii. [8]

În ceea ce priveşte România, existenţa acestui drept nu poate fi supusă nici unei discuţii de vreme ce, în art.21 din Constituţie se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. Mai mult, direcţia pe care s-a înscris legiuitorul constituant, de aliniere la reglementările europene în materie de drepturile omului, a fost confirmată şi cu prilejul revizuirii şi republicării Constituţiei, când art.21 a fost completat cu principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, jurisdicţiile speciale administrative au dobândit, în virtutea alineatului ultim al art.21 un caracter facultativ şi sunt gratuite.

În concluzie, am văzut că accesul liber la justiţie este un drept pe care îl are orice persoană, iar practica instanţelor arată că dreptul la un proces echitabil a dobândit recunoaştere universală şi acceptare. Nu numai că le-a fost integrat în sistemele juridice ale celor mai multe ţări, dar a fost codificată în tratate şi convenţii.

B I B L I O G R A F I E

1. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura All Beck, București, 1998;

2. Voicu Marin, Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2004;

3. Duculescu Victor, Protecția Juridică a Drepturilor Omului (Ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Lumina Lex, București, 2002;

4. Vasile Popa, Drepturile Omului, Editura All Beck, București, 2005;

5. Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti;

6. Voicu Marin, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București, 2007;

7. Berger V., La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, Editura Economică, Paris, 1998;

8. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2006;

9. Ashworth  A., Article 6 and the Fairness of Trials, CLR 1999;

10. http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html.


[1] Decizii și Rapoarte ale Comisiei E.D.O., vol. 4, pag. 215;

[2] V. Berger, op. cit., pag. 212;

[3] V. Berger, op. cit., pag. 217;

[4] V. Berger, op. cit., pag. 214;

[5] V. Berger, op. cit., pag. 223;

[6] V. Berger, op. cit., pag. 229;

[7] V. Berger, op. cit., pag. 233;

[8] Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura All Beck, București, 1998, pag. 69 – 89;

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

.

Interpretarea tratatelor

„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris să fie mai trepidantă decât chestiunea interpretării” – afirma lordul McNair în anul 1962.

1. Consideraţii introductive

Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale.[1]

Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere.

Tratatul este definit ca fiind “actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”.[2] Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă –Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat între state în forma scrisă si guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2, lit.a).

Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina lucrărilorComisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului tratatelor, a principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie. Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode, principii şi procedee care să servească acestui scop.

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.

Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat să-l dea„în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a născut”, cum arăta profesorul Oppenheim. Astfel, interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.

Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.

Problema interpretării în dreptul international pare mai complicată decât în dreptul intern. În dreptul intern, interpretarea vizează fie legea – în sens larg – ca expresie a puterii de stat prin raportare la indivizi, fie contractele – ca legături juridice între subiecte de drept privat. În dreptul internaţional, interpretarea reprezintă un proces dificil şi complex datorită participării la relațiile conven­tionale a mai multor state, fiecare cu interese proprii – ceea ce face ca acordul de voință (tratatul) să fie privit diferit în diferite momente de timp de către statele-părți, putând să apară diferende în legătură cu interpretarea unui termen, a unei clauze, în procesul aplicării tratatului.

Rolul interpretului – în faţa unor poziţii contradictorii – este de a desluşi adevăratul sens al prevederii controversate din tratat. Acest lucru este însă, în multe cazuri, extrem de dificil, datorită faptului că uneori statele îşi pot schimba propria poziție în timp şi pot încerca să utilizeze dispoziții imprecise ale tratatului pentru a se exonera de îndeplinirea unor obligații. Pe de altă parte, s-ar putea ca, în momentul încheierii tratatului, să se realizeze numai un acord de suprafață, ulterior evidențiindu-se poziții diferite cu ocazia aplicării tratatului. Această situație poate apărea şi datorită unor modificări politice interne sau internaţionale.

Necesitatea interpretării tratatului poate să apară chiar datorită unor formu­lări imprecise, a unor inconsecvenţe în textul tratatului. Interpretul, în acest caz, are rolul paradoxal de a “regăsi” pentru părți propria lor voință în legătură cu problema în discuție.

Interpretarea are însă şi un fundament obiectiv. Norma de drept – rezultat al voinței părților – are un caracter general, adresându-se unor situații ipotetice. Ea este însă aplicată, transpusă în practică, prin situații concrete. În transgresarea de la general la particular, de la abstract la concret, în procesul aplicării normei pot apărea divergențe care reclamă intervenția interpretului.

Se poate considera deci că, în aplicarea tratatelor, faza interpretării există întotdeauna chiar dacă, uneori, într-un mod nedistinct. Părțile la tratat, în procesul îndeplinirii obligațiilor asumate sau al exercitării drepturilor conferite prin tratat, procedează la o evaluare, la o clarificare unilaterală – expresie a unei interpretări unilaterale – care poate rămâne necunoscută în planul relațiilor bilaterale sau multilaterale, în măsura în care nu se produc divergențe explicite legate de aplicarea tratatului, sub prisma unei neînțelegeri legate de interpre­tarea unui cuvânt, a unui text din tratat şi care ar “bloca” aplicarea tratatului. În aceste din urmă cazuri, interpretarea apare însă ca o fază distinctă, care presupune clarificarea sensului unor prevederi ale tratatului, înainte de punerea în executare a acestuia sau pentru continuarea aplicării lui. Se evidențiază, astfel, şi legătura dintre interpretare şi principiul pacta sunt servanda.

Există, pe de altă parte, o conexiune importantă între interpretare şi soluțio­narea paşnică a diferendelor, unele dintre diferende având ca obiect tocmai neînțelegerea referitoare la interpretarea unor tratate.

În continuare vom evidenţia aspectele generale privitoare la interpretarea tratatelor.

2. Aspecte generale de interpretare

Interpretarea poate să fie făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în procesul de soluţionare a unor litigii ori diferende sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de către statele-părţi este cea mai importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.

Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept Internaţional,Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de interpretare:

  • Principiul I: realitatea textului – adică tratatele se interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
  • Principiul II: înţelesul natural şi comun – adică, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
  • Principiul III: integrarea – adică tratatele trebuie interpretate ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale, capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor context.

Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea sunt:

  • Principiul IV: efectivitatea – adică tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor declarat. De asemenea, prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
  • Principiul V: practica subsecventă – se va recurge la practica subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.[3]
  • Principiul VI: contemporaneitatea – adică termenii tratatului trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul când tratatul a fost încheiat.[4]

În practica internaţională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele internaţionale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:

a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional;[5]

b) respectarea principiului bunei-credinţe;

c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii autori stabilesc reguli diferite pentru aşa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele contract;

d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor şi, în primul rând, suveranitatea şi egalitatea lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;

e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să producă efecte decât să dispară –);

f) acordarea priorităţii dispoziţiilor pohibitive faţă de cele imperative şi a acestora din urmă faţă de cele supletive;

g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a redactat(interpretare contra-proferentem);

h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligaţii ale statelor, în favoarea acelor state (in dubio mitius);

În aplicarea regulilor de interpretare sus-menţionate şi care nu sunt limitative, atunci când textul tratatului dezvăluie intenţia părţilor contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea şi securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internaţional.

Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:

1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului şi aplicând metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.

2. Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.

3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului presupune ca la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens special.

4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.

5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au sens clar.

6. Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă nul.

7. Regula neadmiterii termenilor tratatului în sens absurd.

Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsură obiectului și scopului tratatului.

Cu privire la regula interpretării în lumina obiectului şi scopului tratatului menţionată facem unele precizări mai jos.

2.1 Obiectul şi scopul tratatului

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare vagă şi insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare îndoielnic. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite îndoieli cu privire la utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele. O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte.

Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile. Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului să fie real, posibil şi licit. Obiectul tratatului nu este real atunci când legătura juridică pe care ar trebui să o exprime tratatul este lipsită de calitate şi nu obligă juridic, decât în aparenţă. Asemenea „tratate” sunt considerate nule ori inexistente. Se consideră că obiectul este imposibil atunci când posibilitatea juridică sau materială a oricăruia dintre statele-părţi de a executa obligaţiile asumate nu există. Acesta este cazul când actele la care se obligă un stat să le execute sunt imposibil de realizat fizic, sau când obligaţiile asumate contravin unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale ale altor state.

Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin obligaţiilor convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar sau regulilor care ţin de morala universală. În acest sens, se aminteşte în literatură faptul că există o regulă de drept cutumiar în conformitate cu care obligaţiile imorale nu pot constitui obiect al unui tratat internaţional, iar asemenea tratate devin ineficiente deoarece sunt contra bonos mores. Există şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia obiectul tratatului pentru a fi licit nu trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv norme privind libertatea mărilor, normele dreptului războiului, cele privind interzicerea genocidului şi sclavajului, normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, normele ce consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii acestuia. Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la negocierea şi elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua categorie este contrar atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată de principiile de ius cogens, precum şi contrar scopului avut în vedere de părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui tratat cu scop ilicit şi nici nu ne găsim în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu

evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat, deoarece acest scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă scopul urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât părţile la tratat îl interpretează şi acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius cogens.

Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi scopului său. Astfel, este licit ca printr-un tratat să se stabilească reguli prin care să se urmărească anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de pildă comerţul cu sclavi, traficul de persoane, publicaţiile obscene.

Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi în prezenţa unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util de menţionat este că în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres condiţiile scopului tratatului şi nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul elaborării acestei teorii a invalidităţii tratatului în situaţia unui scop ilicit şi imposibil aparţine doctrinarilor.

2.1.1 Principiul efectivităţii

Acest principiu, reflectat de maxima Magis valeat quam pereat, a fost luat în considerare deComisia de Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este deschis la două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte potrivite, iar cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie adoptată”. Deşi principiul efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi scopului” tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text.

Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat acest principiu pentru a verifica intenţia cuprinsă (subliniată) de tratat şi ca punct de plecare într-o discuţie mai vastă.

Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că toate prevederile unui tratat sau ale altui instrument ar trebui să se presupună că s-a intenţionat să aibă semnificaţie şi că este necesar să exprime înţelesul intenţional. De aceea o interpretare care conduce la ineficienţa unui text şi la lipsa sa de înţeles este incorectă. În al doilea înţeles principiul efectivităţii operează ca un mecanism de testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că instrumentul ca întreg şi fiecare prevedere a sa trebuie să fie luată ca intenţionând să ajungă la o finalitate, şi de aceea o interpretare care face textul ineficient spre a ajunge la acel obiectiv este de asemenea incorectă. Profesorul Thirlway a observat că această ultimă abordare este similară criteriului „obiectului şi scopului”, şi „de aceea, acest criteriu va fi utilizat cu precauţie”.

2.2 Metode de interpretare

Metodele de interpretare a tratatelor internaţionale prezintă o serie de trăsături specifice, în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături specifice decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi şi nu se poate vorbi decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern, întrucât în dreptul internaţional nu există o codificare generală.

Principalele metode şi procedee tehnice folosite în interpretarea tratatelor internaţionale sunt:[6]

a) Interpretarea gramaticală, care ia în consideraţie interpretarea cuvintelor din textul tratatului în litigiu în accepţiunea pe care o au în limbajul obişnuit, dacă nu au un înţeles tehnic aparte sau un alt înţeles decât cel comun. În cazul când există deosebiri între textele unui tratat încheiat în mai multe limbi, interpretarea se face în raport de limba în care a fost redactat textul original, eliminându-se formulările confuze.

b) Interpretarea logică, care constă în folosirea contextului unei dispoziţii din tratat prin analiza unui text dintr-un articol, a mai multor articole, precum şi a tratatului în ansamblul lui, căutându-se a se lămuri înţelesul în conformitate cu interesele părţilor contractante.

c) Interpretarea după scop, care constă în luarea în considerare a scopului în care a fost încheiat tratatul, a raţiunii lui, pornindu-se de la ideea că părţile urmăresc întotdeauna un scop rezonabil şi licit.

d) Interpretarea sistematică, care se face prin compararea unui tratat cu altele încheiate anterior de aceleaşi părţi între ele, sau de una din părţi cu state terţe.

e) Interpretarea istorică înseamnă că la stabilirea sensului dispoziţiilor unui tratat trebuie să se ţină seama de condiţiile istorice concrete în care a fost încheiat.

f) Interpretarea restrictivă şi extensivă. În cazul interpretării restrictive, nu se poate atribui unei clauze un conţinut mai larg decât cel ce rezultă din termenii ei expreşi. În ceea ce priveşte interpretarea extensivă a tratatelor internaţionale, ea nu poate fi admisă decât cu titlu de excepţie, în cazuri speciale, deoarece tinde a lărgi sfera de obligaţii de drept internaţional opozabile unui stat suveran şi duce la elaborarea unor norme pentru care, prin ipoteză, lipseşte expresia clară a acordului unor state care urmează a fi supuse acestor norme. Din acest motiv trebuie să se recurgă la interpretarea extensivă a unui tratat cu cea mai mare prudenţă şi numai dacă este absolut sigur că o asemenea interpretare este conformă cu scopul tratatului. De altfel, doctrina, practica şi jurisprudenţa internaţională se pronunţă împotriva folosirii interpretării extensive.

g) Interpretarea în lumina comportării părţilor în aplicarea tratatului (denumită „interpretare practică sau cvasiautentică”) constă în a deduce sensul unei clauze din modul în care părţile au aplicat-o pornindu-se de la prezumţia că ele au acţionat cu bună-credinţă.

h) Interpretarea tratatelor în lumina lucrărilor pregătitoare (cum sunt procese-verbale ale negocierilor, ale discuţiilor unor conferinţe, schimburi de note, diferite versiuni ale proiectului tratatului etc.) este un procedeu frecvent folosit în practica internaţională. Cu toate acestea, materialele pregătitoare nu trebuie folosite decât pentru a lămuri înţelesul unui text, a-i stabili conţinutul, nu pentru a-i completa lacunele. O asemenea interpretare nu poate fi opozabilă decât statelor care au participat la încheierea tratatului, iar nu statelor care au aderat după încheierea lui.

Totuşi utilizarea lucrărilor pregătitoare naşte numeroase dificultăţi, astfel cum se evidenţiază şi din fazele jurisdicţionale ale cauzei Qatar vs. Bahrein.

Problema în această cauză s-a focalizat asupra întrebării dacă statele Qatar şi Bahrein au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele să prezinte cazul lor în faţa Curţii Internaționale de Justiție fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a decis că natura fragmentară a lucrărilor pregătitoare sugerează că acestea pot fi utilizate doar cu mare grijă, dar a notat următoarele: „proiectul iniţial autoriza explicit sesizarea Curţii de către una sau cealaltă dintre părţi, dar această formulă nu a fost reţinută. Mai mult decât atât, textul adoptat în final prevede că sesizarea Curţii nu ar putea fi efectuată decât de către cele două Părţi acţionând de comun acord, fie împreună, fie separat. Curtea nu vede pentru ce renunţarea la o redactare corespunzând interpretării pe care Qatar-ul o dă procesului verbal de la Doha, ar implica ca aceasta să fie interpretată potrivit tezei. În consecinţă, ea nu apreciază că ar putea să deducă din lucrările pregătitoare astfel cum i-au fost prezentate – adică reduse la diversele proiecte menţionate mai sus – elemente complementare determinante pentru interpretarea textului convenit; oricare ar fi putut să fie motivaţiile fiecăreia dintre părţi Curtea nu poate decât să se limiteze la însăşi termenii procesului verbal traducând intenţia lor comună şi interpretarea pe care le-au dat-o deja”.

Curtea a concluzionat că aplicarea unilaterală era legitimă. Judecătorul Schwebel a criticat această concluzie, susţinând că interpretarea Curţii nu reflectă intenţia comună a părţilor. Judecătorul a susţinut că punctul de vedere al Curţii potrivit căruia lucrările pregătitoare nu conţin elemente suplimentare pertinente (concluzive) era neconvingător, remarcând următoarele: „dar, după ce s-a anulat prevederea (potrivit căreia) <fiecare din cele două părţi poate să supună problema Curţii Internaţionale de Justiţie> în favoarea prevederii convenite (şi anume aceea că) <cele două părţi pot supune problema,…> în mod sigur Bahrein-ul şi-a manifestat şi intenţia că <fiecare din cele două părţi> poate şi să nu supună problema; incapacitatea Curţii de a vedea atât de clar un aspect, îmi sugerează lipsa de voinţă de a proceda astfel”. El considera că „lucrul necesar comun, atestă că intenţia părţilor de a autoriza unilateral referirea la Curte lipseşte. Absenţa ei este – sau ar trebui să fi fost – ”hotărâtoare” şi concluzionează: „Ce este neclar în textul şi contextual Minutelor Doha, este totuşi clar ca cristalul când acele minute sunt analizate cu ajutorul lucrărilor pregătitoare…. lucrările pregătitoare ele însele nu sunt ambigue; dimpotrivă, o evaluare rezonabilă a lor susţine poziţia Bahreinului”.

2.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale

Tratatele internaţionale pot fi interpretate fie într-un cadru internaţional (interpretare internaţională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcţie de particularităţile şi nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele, interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.

2.3.1 Interpretarea internaţională

a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura interpretare cu caracter general obligatoriu şi de aceea ea este denumită interpretareautentică sau expres şi liber exprimată. Acordul statelor referitor la o asemenea interpretare poate fi exprimat în însuşi tratatul care se încheie, indicându-se expres modul în care trebuie interpretaţi anumiţi termeni folosiţi.

b) Interpretarea de către un organism jurisdicţional internaţional (interpretare jurisdicțională) este obligatorie, în principiu, numai pentru speţa pentru care a fost dată şi faţă de părţile în litigiu. Art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că hotărârea Curţii nu este obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată. Potrivit art. 63, însă, dacă se ridica problema interpretării unei convenţii la care, în afara părţilor în litigiu, participă şi alte state, grefierul Curţii va înştiinţa imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel înştiinţat intervine în cauză, interpretarea care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie şi pentru el.

c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor convenţii elaborate sub egida sa nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în conformitate cu procedura stabilită.

2.3.2 Interpretarea internă

Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă decât organelor statului în cauză şi nu şi altor state.

Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele oficiale, sau într-o interpretare jurisdicţională internă, pronunţată de organele judecătoreşti cu prilejul rezolvării unor cauze în care se face aplicaţia unor tratate.

Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică jurisdicţională care nu este susceptibilă de soluţii rigide, imperative şi uniforme, ceea ce înseamnă că nu există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie. Statele sunt suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desfiinţeze. Statele contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare tratatului conform voinţei lor. Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internaţional imperativ.

Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare: –Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală) şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969) le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţia părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii Internaţionale de Justiţie este de a se baza pe textul tratatului.

3. Tratatele plurilingve

O problemă care priveşte interpretarea tratatelor poate apărea în cazul tratatelor redactate în mai multe limbiComisia de Drept Internaţional a afirmat, legat de această problemă, că:„….majoritatea tratatelor formale conţin o prevedere expresă determinând statutul diferitelor versiuni lingvistice. Dacă nu există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă în general că fiecare din versiunile în care textul tratatului a fost încheiat să fie considerată autentică, şi de aceea autoritară pentru scopul interpretării. Câteva tratate plurilingve,

conţinând mai mult de unul sau două articole, sunt fără discrepanţe între texte (…) pluralitatea de texte poate fi o serioasă sursă adiţională de ambiguitate şi obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte, atunci când înţelesul tratatului este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător în ce priveşte intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează interpretările textului al cărui sens este îndoielnic”.

Practica judiciară pare să confirme această poziţie. În cauza Mavrommatis Palestine Concession, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a trebuit să interpreteze fraza„public control” şi „contrôle public” din textul în engleză şi franceză al Mandatului pentru Palestina. Curtea a afirmat: „.. Când între două versiuni, având egală autoritate, există una care apare cu un înţeles mai larg decât cealaltă, este necesar să se adopte interpretarea cea mai limitată (restrânsă) care poate fi efectuată pentru a armoniza ambele versiuni şi care, oricât de departe s-ar ajunge, este neîndoielnică în raport cu intenţia comună a părţilor”.

Materia este acoperită de articolul 33 al Convenţiei de la Viena, articol care reflectă în principiu această abordare generală a problemei. În ce priveşte problema interpretării a două texte egal autentice, dar care permit interpretări diferite, în conformitate cu articolul 33(4) „se va adopta sensul care, ţinându-se seama de obiectul şi de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte”. Regula stabilită nu are semnificaţia că se va adopta în mod necesar înţelesul care rezultă din textul unuia dintre cele două texte autentice ale aceluiaşi tratat. Regula stabileşte că interpretarea trebuie să ducă la un rezultat care să împace cel mai bine înţelesul ambelor texte egal autentice.

4. Aspecte practice

Articolul 31(1) al Convenţiei de la Viena (1969) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în conformitate cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”. Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că această regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat mai sus este că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă.

Regula de interpretare este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1) textul, (2) contextul şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese din anumite detalii conferite de articolul 31(2) şi cuprinde orice instrument relevant, intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi anexele tratatului. Nu există o ierarhie între diferitele elemente ale articolului 31 ci, mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică.

Curtea Internaţională de Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o implicit ca fiind cea mai importantă. În cauza Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că: „Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de toate pe textul tratatului. Ca o măsură suplimentară trebuie să se recurgă la mijloacele de interpretare, cum sunt lucrările pregătitoare ale tratatului”. Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, această regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda.

Determinarea înţelesului obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului şi prin prisma obiectului şi scopului său. Un bun exemplu îl reprezintă Opinia consultativă cu privire la Convenţia din 1919 privind angajarea femeilor pentru munca de noapte. Articolul 3 al acestei Convenţii – „femeile fără deosebire de vârstă nu vor fi angajate pentru munca de noapte în orice întreprindere publică sau privată, sau în orice branşă asemănătoare, altele decât întreprinderile în care sunt angajaţi membri ai aceleiaşi familii” a lăsat nelămurită problema aplicării sale la anumite categorii de femei, altele decât muncitorii manuali. Curtea a afirmat că „Textul articolului 3, luat individual, nu creează dificultăţi. Formulat în termeni generali şi lipsit de ambiguitate sau obscuritate, el interzice angajarea pentru muncă de noapte în întreprinderi industriale a femeilor, fără deosebire de vârstă. Văzut astfel, acesta se aplică obligatoriu categoriilor de femei avute în vedere de întrebarea adresată Curţii. Dacă, totuşi, articolul 3… este interpretat în aşa fel încât nu s-ar aplica femeilor ce deţin posturi de supervizor sau manageriale şi care nu sunt angajate obişnuite în domeniul muncii manuale, este necesar să se găsească motive serioase pentru interpretarea prevederilor altfel decât în concordanţă cu sensul natural al termenilor. Termenii art. 3…. nu sunt

contradictorii nici cu titlul, nici cu Preambulul, sau cu alte prevederi ale Convenţiei. Titlul se referă la ”angajarea femeilor pe timpul nopţii”. Articolul 1 dă o definiţie a ”stabilimentelor industriale”. Articolul 2 statuează ce se înţelege prin termenul ”noapte”. Aceste prevederi, dealtfel, nu afectează scopul articolului 3, care prevede că ”femeile nu vor fi angajate pentru munca de noapte în nici o întreprindere industrială publică sau privată, sau într-o branşă asemănătoare””. Aceasta se poate compara cu viziunea judecătorului Anzilloti care a susţinut că „dacă articolul 3, în conformitate cu sensul natural al termenilor săi, este într-adevăr perfect clar, este greu de admis, chiar dacă ne străduim, că s-ar putea găsi o altă interpretare decât cea care rezultă din sensul firesc al termenilor săi”. El considera că doar intenţia părţilor ar trebui utilizată pentru a se determina corecta interpretare.

5. Considerații finale

În concluzie, necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care prevederi sau părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele semnatare. Astfel, pentru o aplicare corectă a tratatului trebuie să se lămurească clauzele ambigue și să se determine intenția reală a părților pentru a pune capăt oricărei dispute existente între părțile tratatului.

După cum am menționat entitățile competente să interpreteze un tratat internațional sunt:pe plan internațional – statele părți la tratat, instanțele jurisdicționale sau arbitrare și organizațiile internaționale, iar pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.

Convenția privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, reguli ce au fost enunțate deja, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum și regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).

Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credință. Interpretarea unui tratat cu bună-credinţă presupune interpretarea raţională a termenilor tratatului, cu respectarea atât a normelor de drept aplicabile în materie, cât şi a voinţei părţilor la momentul încheierii tratatului. O interpretare raţională presupune luarea în considerare a termenilor tratatului potrivit sensului lor obişnuit, reţinându-se semnificaţia uzuală a cuvintelor, în afara situaţiilor în care acestea sunt utilizate într-un sens tehnic sau specific determinant.

Bibliografie


1. I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2. M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003.

3. D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961.

4. V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

5. A. D. Crăciunescu, Drept internaţional contemporan, Editura Concordia, Arad, 2004.

6. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.


[1] I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.

[2] D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 3-4.

[3] Împreună cu întregul context interpretul trebuie să ţină seama de practica subsecventăurmată în aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului. În cauza Insulei Kasikili / Sedudu, Curtea a aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi anume că practica subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să se ţină seama când se determină înţelesul său; totuşi, poziţia Curţii a fost foarte rigidă, prin aceea că în sfera conceptului de „practica subsecventă” nu a inclus actele unilaterale ale autorităţii precedente din Botswana pe motiv că acestea erau emise doar în scopuri interne şi nu erau aduse la cunoştinţa autorităţilor Namibiei. Curtea a apreciat că pretinsul „acord subsecvent” intervenit între autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar relevanţa  unei „colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la interpretarea tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui material un anumit rol, notându-l ca un fapt care sprijină interpretarea tratatului din 1890 în conformitate cu sensul firesc al termenilor acestui tratat.

[4] M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 185-186.

[5] Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional următoarele:

– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii;

– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;

– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;

– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în dreptul contemporan nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);

– Principiul cooperării internaţionale;

– Dreptul popoarelor la autodeterminare;

– Principiul pacta sunt servanda;

– Principiul inviolabilităţii frontierelor;

– Principiul integrităţii teritoriale;

– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– Principiul bunei vecinătăţi.

[6] V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.


Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s