Paste cuvios ! „Procesul lui Isus Cristos”- Considerente juridice. „PATIMILE Lui ISUS din NAZARETH”.. Nedreptatea si Uciderea Omului in ziua de Paste nu este motiv de sarbatoare, ci de vesnica PENITENTA si RECUNOASTERE DIVINA !


Iisus din Nazaret Filmul Regia Franco Zeffirelli Partea 33 din 37
http://embed.trilulilu.ro/video-film/iisus-din-nazaret-filmul-regia-franco-zeffirelli-p-20

Procesul lui Isus Cristos. Considerente juridice.

isus-cristos

Parodie TERMINATOR : “I WILL BE BACK ! “

. Prevederile legale nerespectate in capturarea, procesul si executia lui Iisus Hristos

Prevederile legale nerespectate in capturarea, procesul si
executia lui Iisus Hristos

CAPTURAREA

1.
Capturarea, care a avut loc noaptea. Legea ebraica prevedea ca, in afara de cazul de flagrant, un demers de acest gen sa aiba loc ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturor, tocmai pentru ca “nimic sa nu se petreaca in ascuns”. De asemenea, arestarea Mântuitorului s-a produs fara nici un mandat legal. Procedura a avut caracteristicile unei conspiratii, cu prezenta a cel putin unui conspirator: Iuda, probabil deziluzionat in sperantele sale patriotice ca Mesia va lupta cu arma in mâna impotriva romanilor.

Luca 22: 52, 53. Isus a zis apoi preotilor celor mai de seama, capeteniilor strajerilor Templului si batrânilor care venisera impotriva Lui: „Ati iesit dupa Mine ca dupa un tâlhar, cu sabii si cu ciomege? In toate zilele eram cu voi in Templu, si n-ati pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului.”

PROCESUL

2.
Judecarea a avut loc tot noaptea. Daca se considera ca acuzatul a faptuit delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea, atunci, conform Legii mozaice, el trebuia judecat ziua si in public.
3.
Convocarea primului Sinedriu [1] a avut loc noaptea, fapt ce contravine, de asemenea, legislatiei vremii. A avut rol de cercetare prealabila, acasa la Ana, ex-Mare Preot. Interogatoriul luat de Ana nu a avut probabil un caracter oficial. Marele preot era desigur curios sa-L vada pe Iisus si sa se convinga ca fusese arestat, dar nu voia sa se angajeze in vreun fel, dat fiind mai ales ca lui nu-i revenea nicio obligatie din punct de vedere legal. Acesta este poate motivul pentru care interogatoriul luat de Ana nu este consemnat in nici o alta Evanghelie, chiar trecerea pe la el fiind omisa de sinoptici.

Ioan 18:13. L-au dus intâi la Ana; caci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot in anul acela.

4.
Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o alta incalcare a Legii ebraice (Tora), care prevedea un anume interval de timp intre prima si a doua audienta.

Sidnedriul voteaza condamnarea Mântuitorului la moarte si hotaraste modalitatea obtinerii ratificarii ei de catre Pontiu Pilat.

Ioan 18:24. Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa.

5.
Sinedriul avea si misiunea de a proteja si a apara acuzatul . In nici un caz membrii acestuia nu aveau voie sa loveasca un acuzat si nici un membru nu putea actiona in exclusivitate ca acuzator sau aparator. Legea prevedea ca acuzatului sa ii fie acordata prezumtia de nevinovatie. Ceea ce, evident, nu s-a intâmplat in cazul lui Iisus.

Ioan 18:14. Si Caiafa era cel ce daduse iudeilor sfatul acesta: „Este de folos sa moara un singur om pentru norod.”

6.
Reunirea membrilor Sinedriului era interzisa in perioada pascala (Pesahului).
7.
Iisus Hristos este lovit in timpul procesului, fara ca Legea sa prevada acest lucru

Luca 22:64. 65. L-au legat la ochi, Il loveau peste fata si-L intrebau, zicând: „Proroceste, cine Te-a lovit?”Si rosteau impotriva Lui multe alte batjocuri.

8.
Sunt prezenti doi martori mincinosi, ale caror marturii nu concorda, lucru de care Sinedriul nu a tinut cont. Tora specifica faptul ca nu era posibila condamnarea la moarte pentru un pacat capital, decât daca se baza pe cuvântul a cel putin doi martori (un martor avea “valoarea” nici unui martor). In cazul lui Iisus, au fost doi martori, dar ale caror declaratii nu au concordat.

Marcu 14:57-59. Unii s-au sculat si au facut o marturisire mincinoasa impotriva Lui si au zis: „Noi L-am auzit zicând: „Eu voi strica Templul acesta, facut de mâini omenesti, si in trei zile voi ridica un altul, care nu va fi facut de mâini omenesti. Nici chiar in privinta aceasta nu se potrivea marturisirea lor.”

9.
Acuzatul avea dreptul sa beneficieze de consultanta legala, potrivit Talmudului . Daca nu isi putea plati un aparator expert in Lege, atunci era numit unul din oficiu, care ar fi urmat sa actioneze in apararea lui. Ceea ce, in cazul lui Iisus, nu s-a intâmplat.
10.
Singura “marturisire” a lui Iisus a fost când a recunoscut ca este Fiul lui Dumnezeu, ceea ce i-a adus imediat acuzatia de “blasfemie”. Dar Legea ebraica nu accepta marturia unui acuzat in propria defavoare. O confesiune voluntara, fara martori, nu era suficienta pentru sentinta de condamnare la moarte.

Matei 26:63, 64, 65. Isus tacea. Si marele preot a luat cuvântul si I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, sa ne spui daca esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Da”, i-a raspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, va spun ca de acum incolo veti vedea pe Fiul omului sezând la dreapta puterii lui Dumnezeu si venind pe norii cerului.” Atunci marele preot si-a rupt hainele si a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iata ca acum ati auzit hula Lui.

11.
Marele Preot, Caiafa [2] si-a rupt hainele , fapt nepermis de Lege, deoarece hainele purtau simboluri divine.
12.
Pilat din Pont [3] , desi nu i-a gasit nicio vina lui Iisus , la strigatele multimii Rastigneste-L , rastigneste-L!, ca sa arate nevinovatia sa, s-a spalat pe miini inaintea multimii zicind : „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihanitului acestuia. Treaba voastra!”. Iar tot poporul a raspuns si a zis: „Sângele Lui sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri.”Matei ( 27:24-25).
13.
Irod [4] nu si-a asumat responsabilitatea judecarii lui Iisus la Ierusalim (unde se gasea cu ocazia sarbatorii anuale evreiesti Pessah), ci l-a retrimis inapoi procuratorului roman Pilat din Pont .
14.
Verdictul Sinedriului nu putea fi emis in aceeasi zi . Pâna sa ia decizia finala referitoare la o eventuala condamnare, Sinedriul trebuia sa se gândeasca timp de “o zi solara intreaga”, conform Legii. Nici acest lucru nu s-a intâmplat in cazul Mântuitorului.

CONDAMNAREA SI EXECUTIA

15.
Pedeapsa (crucificarea) , una romana, aplicata pentru Iisus Hristos. [5] O persoana acuzata de blasfemie trebuia omorâta in bataie cu pietre, in timp ce rastignirea era o pedeapsa prevazuta de legea romana pentru furt, tradare, viol si batjocorirea imparatului.

Jurist

Ion Nistor

[ 1] In timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem si forul care reglementa si conducea treburile civile si religioase ale natiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe linga Sinedriul Central functionau a serie intreaga de sinedrii locale (Mat. 5:22). Desi membrii Sinedriului pretindeau ca se trag din astfel de organizatii fondate inca de pe timpul lui Moise, este greu sa trasam istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniana. Sinedriul a luat fiinta numai dupa acel eveniment si numai din cauza ca poporul nu a mai avut un imparat sau o preotie care sa asigure unitatea si identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce intelegem astazi prin „sinod” sau „senat”. In Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor”.Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un numar de 71 de persoane. Misna si Gemara, doua culegeri de traditii iudaice, ne spun ca in acest total intrau: (1) marele preot, (2) douazeci si patru de „capetenii preotesti”, care reprezentau cele 24 de cete ale preotimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douazeci si patru de „batrini”, ca reprezentanti ai populatiei civile (acestia mai erau numiti si „batrinii norodului” -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douazeci si doi de „carturari”, experti cunoscatori ai prevederilor civile si religioase ale Legii. Ori de cite ori se aminteste despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanti ai diferitelor fractiuni din Israel. Domnul Isus se refera la Sinedriu atunci cind ii anunta pe ucenici ca: „El trebuie sa mearga la Ierusalim, sa patimeasca mult din partea batrinilor, din partea preotilor celor mai de seama si din partea carturarilor; ca are sa fie omorit si ca a treia zi are sa invieze” (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus sa fii avut in vedere structura Sinedriului, cu un presedinte si 70 de membrii, atunci cind Si-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis inaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, in chip simbolic, aceasta activitate sa fi anuntat trecerea autoritatii nationale in miinile Lui si ale reprezentantilor Sai.

[2] Arhiereu si ginere al arhiereului Ana. A fost pus arhiereu in anul 18 d.Hr, de Valerius Gratus,si a fost destituit de Vitelius, in anul 36 d.Hr. In vremea lui si-au inceput activitatea Ioan Botezatorul si Iisus Hristos. Potrivit evangheliei, Hristos a fost trimis la judecata mai intai in fata lui Ana si dupa aceea in fata lui Caiafa, care L-a judecat si a atatat poporul sa-I ceara moartea, de unde expresia: “A purta pe cineva de la Ana la Caiafa”. El i-a mituit pe ostasii care strajuiau mormantul lui Iisus sa minta ca ucenicii Sai i-au furat trupul si a arestat multi dintre apostoli.

[3] Pilat din pont: originar din Pontul Asiei mici, a fost guvernator roman al Iudeii intre anii 26 – 36, in vreme ce la Roma era imparat Tiberiu, fiu adoptiv (14 -37) al lui Octavian Cezar August ( 31 i. Hr.-14 d. Hr.). Sub domnia acestuia s-a facut recensamintul «in toata lumea», pe cind in Siria ocirmuia Quirinius ( Luca 2,1 – 2 ). In timp ce Pilat guverna Iudeia, Irod Antipa, era tetrarh al Galileei si Pereei, Filip, fratele sau, Itureei, si al Trahonitidei, iar Lisanie al Abilene (Luca 3,1).

Despre Pontiu Pilat stim mai multe lucruri din relatarile evanghelice ale procesului Mintuitorului, din scrierile lui Iosif Flaviu si ale lui Filon . In toate izvoarele Pilat apare ca un om crud, corupt, lipsit de sensibilitate si fara principii. Chiar de la inceputul mandatului sau i-a ofensat pe iudei introducind in Ierusalim standardele care purtau chipul imparatului lucrul evitat de procuratorii dinaitea lui. Dupa sase zile de proteste ale iudeilor care au sfidat amenintarea cu moartea. Pilat a cedat si a dispus sa fie retrase toate insemnele imperiale din oras. Mai tirziu nu a ezitat sa foloseasca banii templului pentru construirea unui apeduct destinat imbunatatirii aprovizionarii cu apa a Ierusalimului. Mii de evrei au protestat impotriva acestui proiect , cu ocazia sosirii lui Pilat la Ierusalim la o sarbatoare.Pilat a ordonat interventia armatei si multi protestari au fost ucisi atunci. In general se crede ca aceasta revolta a fost provocata de galileeni mentionati in(Luca 13,1-2). Pilat a intrat in Evanghelie si in Crez ,ca cel ce a judecat si osindit la moarte pe Hristos, desi «n-a gasit nici o vina in Omul acesta «( Luca 23,4-11); el voia sa-l elibereze pe Iisus ( 20-21), «ca stia ca din rautate l-au dat (arhiereii ai batrinii poporului iudeu) in mina lui» ( Matei 27,17-18) .

Se incredintase Pilat ca Iisus este Imparatul ceresc prezis de prooroci (Ioan 18,37). El se intrebase:«Ce este adevarul? «, dar elibereaza totusi pe Baraba tilharul iar pe Iisus il osindeste sa fie rastignit. Dupa ce L-au biciuit ostasii si I-au impletit cununa de spini punindu-I – o pe cap si imbracindu-L cu hlamida, L-au palmuit, L-au scuipat si L-au batjocorit. Atunci Pilat, iesind afara, si-a afirmat din nou nevinovatia zicind:» Iata, vi-L aduc pe El afara, ca sa stiu ca nu gasesc in El nici o vina…..».Si apoi a exclamat: «Iata Omul! «( Ioan 19,4-5) . De teama L-a predat sa fie rastignit, dupa ce capeteniile poporului au spus ca «dupa legea lor e vinovat de moarte» , caci , daca nu-L condamna, Pilat va fi impotriva Cezarului. Pilat si-a pierdut postul in anul 36 fiind acuzat de uciderea mai multor samariteni, care s-au adunat pe Muntele Garizim la chemarea unui fals mesia.

«Pilat , zice Filon, era crud si nu se dadea inapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obtine in Iudeia fara coruptie; peste tot domnea orgoliul, aroganta si insolenta; tara era jefuita oprimata si insultata in tot felul; oamenii erau trimisi la moarte fara a fi judecati mai inainte; cruzimea implacabila a tiranului nu ceda niciodata”.

[4] Irod Antipa (n. 4 i.C. – d. 39 d.C.) a fost fiul regelui Irod cel Mare si tetrarh al unei parti din fostul regat herodian (Galileea si Pereia). Devenit vaduv, a luat in casatorie pe cumnata Irodiada (sotia fratelui vitreg Philippus, mama lui Salomeea), fapt neconform religiei mozaice, pentru care a fost aspru criticat public de catre Ioan Botezatorul . L-a arestat si ucis prin decapitare pe Ioan Botezatorul in cetatea Machaerus din Pereia (fosta provincie Pereia se afla astazi in Iordania ), pe malul estic al Marii Moarte .

In timpul procesului lui Isus , Irod Antipa nu si-a asumat responsabilitatea judecarii lui Iisus la Ierusalim (unde se gasea cu ocazia sarbatorii anuale evreiesti Pessah), ci l-a retrimis inapoi procuratorului roman Pilat din Pont .

Dupa decesul protectorului sau (imparatul Tiberius , 14-37 d.C.), a inceput declinul politic al lui Irod Antipa. A murit in anul 39 d.C., dupa ce fusese exilat in provincia Galia (in Franta de astazi).

A construit pe malul lacului Ghenizaret orasul Tiberias (in onoarea imparatului Tiberius), capitala regiunilor guvernate de catre el..Este amintit in evanghelii tot sub numele simplificat de „Irod” (a nu se confunda cu ceilalti 2 “Irozi” amintiti in evanghelii: Irod cel Mare si Irod-Aggripa I !).

[5] In societatea romana, legile erau mult mai dure. Cele mai multe ,,delicte” (fapte considerate infractiuni, nu neaparat crime) erau pedepsite prin pedeapsa capitala. In acest caz, doar nobilii aveau privilegiul la o moarte onorabila prin sinucidere. Sclavii, spre exemplu nu aveau acest “privilegiu” si de foarte multe ori executiile lor faceau deliciul multimilor. Una dintre cele mai cunoscute si mai dure pedepse din Roma antica a fost crucificarea, pedeapsa destinata celor care se dovedeau a fi unii dintre cei mai sângerosi criminali.

sursa http://teologeanu.wordpress.com/2009/04/17/procesul-lui-isus-cristos-considerente-juridice/

Judecarea şi condamnarea lui Iisus – reevaluare judiciară

Religii  lumii, cu vocaţie universală  recunosc faptul ca insasi  Creştinismul, nu s-ar fi născut dacă nu ar fi avut loc procesul judiciar soldat cu condamnarea la moarte şi crucificarea fondatorului său, Iisus din Nazaret (cca 6 î.e.n. – cel mai probabil 30 e.n.). Pentru a i se înţelege pe deplin semnificaţiile şi a-i surprinde rolul biblic conferit, este nevoie de plasarea lui în ansamblul evenimentelor legate de existenţa Mântuitorului.

I. Preliminarii
Din această perspectivă, procesul, în sens judiciar, cu cele două faze ale sale: una religioasă, iudaică, derulată în faţa şi de Sahhedrin, şi o alta laică, politică, realizată de procuratorul roman Pontiu Pilat (26 – 36 e.n.), desfăşurat cu respectarea aproximativă a canoanelor şi regulilor juridice ale timpului, de la arestarea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi până la executarea pedepsei capitale pronunţate, pe Golgota, nu este decât preludiul concret, uman, dar indispensabil, al simbolului teologic, de credinţă reprezentat de Învierea şi ridicarea la ceruri a lui Christos. După cum Patimile ne arată, pe de o parte, la suprafaţa vizibilă, superficială, istoria destul de simplă a unui om nevinovat, trădat de ai săi şi abandonat de mai toţi, condamnat la moarte în urma unei judecăţi care a avut loc, cum am spune astăzi,politically correct, şi astfel eliminat fizic printr-un supliciu infamant şi crud: crucificarea (dar, în sens profetic, prin „spânzurarea pe lemn”). Pe de altă parte, ca semnificaţie primordială, este vorba de ceva extrem de profund şi esenţial: modul în care Dumnezeu, prin sângele acestui Om, care este Fiul său, a reconciliat universul, în centrul căruia este reîmpăcarea omului însuşi, a noastră, a tuturor de pretutindeni şi pentru totdeauna. Aceste două aspecte definitorii ale Patimilor, având ca instrument de realizare faptică procesul judiciar şi valorificând consecinţele sale, sunt indispensabile unul altuia, interdependente, dar cu implicaţii diferite. Dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte şi ucis conform Legii, nu ar mai fi avut loc răscumpărarea păcatelor, respectiv reconcilierea cu Dumnezeu.

Totodată, dacă nu ar exista Dumnezeu, nu am fi avut nevoie de răscumpărare, pentru că nu ar fi existat păcate, acestea nefiind altceva decât o ofensă adusă de om, Divinităţii. În afara unei atari ecuaţii, Patimile nu ar rămâne decât ca o pagină de literatură emoţionantă, ca atâtea altele, iar procesul lui Iisus o altă eroare judiciară, printre multe asemenea.

Situată astfel deasupra firii şi desfăşurată aşa precum a fost dat să fie, Judecarea lui Iisus a contribuit, în acelaşi timp, la crearea bazelor creştine ale procesului judiciar modern, formulând idei, devenite ulterior reguli juridice sacrosante, precum: libertatea cuvântului, respectul drepturilor apărării, motivarea de către judecător, oricare ar fi el, şi indiferent de condiţii a măsurilor luate, principiile: oralităţii, contradictorialităţii ori publicităţii oricărui proces şi, nu în ultimul rând, supunerea necondiţionată, în sens socratic, faţă de lege şi hotărârile justiţiei, oricare ar fi ele, strâmbe sau drepte.

Mereu în actualitate
Şi dintr-o altă perspectivă, preponderent istorico-morală, Procesul lui Iisus îşi păstrează mereu actualitatea, efectele sale fiind prezente şi astăzi, sub diferite forme şi cu o anumită intensitate. Aşa cum remarca un autor, această „cea mai gravă denaturare a dreptăţii” care a avut loc vreodată (deoarece Iisus a fost cel mai bun dintre oameni, „Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost” (Luca, 23; 47), iar legea s-a aplicat conjunctural a pervertit ulterior, prin impactul şi semnificaţiile sale, justiţia umană în mai multe feluri:
– a reprezentat cel dintâi precedent al încălcării oricărei legi de către judecător, atât de cunoscut, încât a deschis calea justificării oricăror abuzuri, torturi, vărsări de sânge şi opresiuni comise de-a lungul veacurilor şi chiar mileniilor, sub masca justiţiei şi în numele legii;

– judecarea şi răstignirea lui Iisus au devenit un caz cu valoare de simbol de crimă legală ancestrală şi perpetuă; spre deosebire de crima juridică obişnuită, de eroarea judiciară, adesea datorate unei greşeli omeneşti şi chiar scuzabile a judecătorilor, cauza uciderii lui Iisus nu a fost o eroare, ci o forţare intenţionată a magistratului de către mulţimi rebele, manipulate interesat, de a denatura, cu bună ştiinţă, dreptatea, împotriva voinţei celui chemat să o împartă, o coerciţie la care s-a recurs pentru a îndeplini un plan anterior stabilit;

– persecuţiile împotriva evreilor, de la cele judiciare la cele politico-rasiale au fost considerate, adeseori, ca o pedeapsă pentru vina lor în răstignirea lui Iisus; teoria purităţii sângelui (limpienza de sangre) apărută în Spania Inchiziţiei (sfârşitul veacului al XV-lea) s-a bazat pe ideea că orice evreu, chiar convertit, are sânge impur în venele sale, pentru că a contribuit la crucificarea lui Iisus, iar rasismul religios astfel descoperit se va regăsi, mai târziu, în fenomene socio-politice precum Protocolul Înţelepţilor Sionului şi antisemitismul rasial nazist;

– procesul a fost considerat, de către unii, din punct de vedere formal, ca unul pe deplin legal, în cadrul căruia s-au respectat toate competenţele şi procedurile, nimeni neavând nici un fel de vină, rămânându-i astfel numai semnificaţiile profetice, biblice.

În orice caz, indiferent de convingeri şi credinţe, Procesul lui Iisus nu poate fi privit la fel ca oricare alt eveniment judiciar de acest gen, indiferent de problemele pe care le-ar ridica şi spectacolul pe care l-ar oferi; cine vrea, poate desigur să o facă, asumându-şi însă riscurile aferente.

Imposibila revizuire
După proclamarea statului Israel, în mai 1948, s-a lansat ideea rejudecării, în sensul revizuirii Procesului lui Iisus, pe motivul că osândirea şi crucificarea „Fiului lui Dumnezeu” avuseseră loc în Iudeea ocupată de romani, de o justiţie care nu era suverană, iar atunci, la peste 1918 ani, sosise timpul să se facă în deplină libertate şi din perspectiva experienţelor istorice. Scopul urmărit era evident acela de a încerca astfel să se pună capăt disputelor milenare pe tema vinovăţiilor şi blestemului biblic ori, cel puţin, să se realizeze un compromis rezonabil pentru cele două părţi (comunităţi) etern implicate: creştinii şi evreii. Iniţiatorii unui asemenea demers au fost un grup de preoţi creştini din Olanda, Germania şi Anglia, precum şi inginerul olandez R.Groskamp şi se pare că s-a bucurat chiar de sprijinul şefului guvernului şi comandantul armatei Israelului de atunci, David Ben Gurion.
Totuşi, toate cererile de acest gen au fost respinse de Tribunalul Suprem din Ierusalim prin invocarea şi admiterea excepţiei lipsei de competenţă a instanţei, pe motivul întemeiat că blasfemia, pretinsa mesianitate şi pângărirea Templului nu puteau fi judecate de o instanţă civilă ci, eventual, de una religioasă, cu limitele respective.

Încercând să depăşească acest inconvenient procedural insurmontabil şi insistând asupra subiectului, Schalom Ben Chorin scria în 1967: „Cred că azi ar fi necesar ca un sanhedrin nou din Ierusalim să revizuiască procesul lui Iisus. Problema nu este dacă marele preot Caiafa şi Sanhedrinul au judecat sau nu într-adevăr în modul descris în Evanghelii, ci dacă a trebuit să procedeze în felul acesta. Prin clarificarea acestei probleme şi printr-un răspuns autoritar s-ar putea contribui mai mult la purificarea atmosferei, care azi este înspăimântător de încărcată de divergenţe, de păreri şi de resentimente”. (Bruder Jesus, der Nazarener in judischer sicht, München, 1967).

În 1967, avocatul francez Jacques Isorni publica lucrarea Le vrai procés de Jésus în care considera că adevăratul vinovat pentru moartea lui Iisus ar fi procuratorul Pilat şi, deci, poporul evreu nu poate fi acuzat de popor deicid. Abatele de Troyes, Georges de Nantes, reacţionează şi îl etichetează pe autor drept „creştin renegat” şi „apărător pe nedrept al evreilor”. În cadrul procesului care a urmat şi s-a soldat cu declararea ca vinovat a abatelui şi condamnarea lui simbolică la plata a 1 franc francez cu titlu de daune morale, pentru prima dată prin sentinţa dată, un tribunal modern rejudeca, într-un fel „prin ricoşeu”, procesul de acum aproape 2000 de ani, susţinând că, atunci autorităţile evreieşti din Ierusalim au exercitat presiuni pentru ca Iisus să fie condamnat de Pilat, ceea ce nu înseamnă însă că toţi evreii sunt responsabili de moartea acestuia. Rejudecarea (revizuirea) Procesului lui Iisus este per se un proiect imposibil. Nimeni nu mai poate să rescrie istoria şi să întoarcă vremurile din cursul lor derulat implacabil. Nimic nu ne împiedică însă a medita în permanenţă asupra semnificaţiilor a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu aproape 2000 de ani, în căutarea eternităţii destinului uman. Printre acestea se numără, indiscutabil, şi perspectiva juridică a Procesului lui Iisus. Dar dacă rejudecarea sa este imposibilă, reevaluarea şi reconstituirea juridico-istorice ale procesului lui Iisus sunt nu numai posibile, dar şi perpetuu necesare.

O dispută istorică
Din punct de vedere istoric, principalele semnificaţii şi consecinţe ale Procesului lui Iisus au rezultat din concluzia că „Fiul lui Dumnezeu” a fost condamnat la moarte şi crucificat pe nedrept, iar ca responsabili de acestea, evreii au devenit un popor deicid. Autoculpabilizarea iudeilor în faţa lui Pilat, consemnată în Evanghelia după Matei: „Şi tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri”(Matei 27, 25) asumată ca o povară, a fost extinsă asupra tuturor generaţiilor acestui popor, de pretutindeni, considerate vinovate, împreună cu strămoşii lor de la anul 30 al e.n., de uciderea fondatorului religiei creştine. Pe fond, evreii nu puteau să accepte divinitatea lui Iisus ca om creat de Dumnezeu fără să abandoneze dogma centrală a credinţei lor, iar creştinii nu puteau să accepte că Iisus era mai prejos de Dumnezeu, fără să repudieze esenţa şi scopul credinţei lor; dacă Hristos nu era Dumnezeu, creştinismul nu exista, după cum dacă Hristos era Dumnezeu, atunci iudaismul era fals. Din această incompatibilitate exclusivistă au apărut divergenţele, disputele şi acuzele dintre cele două comunităţi, creştină şi evree. Pretextul mai mult sau mai puţin construit – procesul lui Iisus în sens larg – a generat polemici religioase interminabile, care scoase din contextul lor istoric au devenit fundament pentru o condamnare generală din partea creştinilor a poporului evreu. S-a afirmat de multe ori că această acuzaţie ar fi generat şi susţinut antisemitismul în lume, care ar fi atins forme paroxistice în evul mediu al Inchiziţiei sau în secolul al XX-lea, prin Soah-ul nazismului.

S-a replicat însă că antisemitismul a apărut cu mult înainte de Hristos şi a fost cauzat, printre altele, de intransigenţa religioasă a fiilor lui Israel în scopul protejării şi conservării monoteismului propriu şi a speranţei lor mesianice, considerându-se poporul ales, exclusivismul lor, manifestat prin interzicerea căsătoriilor mixte cu nemozaicii, refuzul de a participa la viaţa socială a celorlalte popoare cu care veneau în contact sau convieţuiau (de la frecventarea băilor publice, a spectacolelor, a circului şi până la a sta la masă cu străinii), dispreţul afişat pentru divinităţile altor popoare. Toate acestea au generat, mai ales la greci şi romani o reacţie de adversitate, aferentă evaluării lor ca duşmani şi pericol pentru oameni şi zei. Desigur, acest „antisemitism timpuriu” nu a avut, din perspectivă istorică nici o legătură directă şi expresă cu procesul lui Iisus, dar a putut fi continuat şi amplificat sub acest pretext. O atare percepţie şi rol apar pentru prima dată cu ocazia unui alt proces, cel al apostolilor.

După condamnarea lui Iisus, discipolii săi au început să-i răspândească învăţăturile cu tot mai mult succes, astfel că repede au născut îngrijorări printre căpeteniile iudaice care, drept consecinţă, au interzis activitatea de prozelitism. Încălcând interdicţia absolută, apostolii au fost aduşi spre judecată Sanhedrinului, în faţa căruia arhiereul a întrebat, zicând: „Oare nu cu poruncă v-am poruncit noi vouă să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi să aduceţi asupra noastră sângele acestui om!”(Faptele Apostolilor, 5, 27-28). La care Petru şi apostolii, răspunzând au spus: „Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Iisus pe Care voi L-aţi omorât spânzurându-l pe lemn” (Faptele Apostolilor, 5, 30-31). Şi puţin mai departe „Iar ei, auzind, mai tare se mâniau şi se sfătuiau să-i omoare” (idem, 5; 33). Intervenţia (Sfatul) înţeleptului rabin Gamaliel a dus, pentru moment, la salvarea lor dar persecuţiile au continuat. Prigoana autorităţii evreieşti împotriva creştinilor cunoaşte astfel episoade dramatice, precum cel al arhidiaconului Ştefan, ucis cu pietre ori judecarea şi condamnarea la moarte, speculând absenţa, pentru un scurt timp, a unui procurator pentru Iudeea, a lui Iacob cel Drept, conducătorul comunităţii creştine din Ierusalim. Un moment important al conflictului îl constituie răscoala evreilor din 66 e.n.; creştinii refuză să se implice, iar în anul 70 e.n. romanii înăbuşesc revolta, Templul din Ierusalim este distrus şi autorităţile evreieşti desfiinţate. Parcă se împlinea profeţia lui Iisus faţă de soarta acestor „ziduri măreţe”: „Piatră pe piatră nu va rămâne din ele, care să nu se risipească” (Marcu 13; 2). O pedeapsă divină pentru faptele de a fi determinat judecarea şi răstignirea Mântuitorului şi, desigur, Dumnezeu nu poate pedepsi pe cel drept! O dovadă certă a vinovăţiei iudeilor.
Acum adversităţile între cele două comunităţi se transformă în ură generală, de neîmpăcat, mergându-se până într-acolo încât până şi în rugăciunea „Shemone Esre” pe care fiecare evreu o spunea de trei ori pe zi, se introduce un blestem contra ereticilor creştini! Mai precis, în timpul domniei lui Raban Gamaliel II (cca 80 – cca 115 e.n.) a Douăsprezecea binecuvântare, sau Birkat ha-Minim (Binecuvântarea cu privire la eretici) a fost reformulată pentru a fi aplicată şi creştinilor, acesta fiind momentul în care adepţii evrei ai lui Hristos au fost alungaţi definitiv din sinagogă. La rândul lor creştinii cultivă cu ardoare învinuirea de deicid, astfel că în scrierile lor din secolele II-IV e.n. se generalizează culpabilizarea pentru uciderea „Fiului lui Dumnezeu”, care se referă la toţi evreii şi nu numai la „mulţimea şi mai-marilor” care au cerut în faţa lui Pilat crucificarea lui Iisus. Epitete precum „ţara” sau „casa lui Iuda”, „fii ai diavolului”, „cei ce se opun învăţăturii lui Iisus”, „ucigaşii Mântuitorului” devin utilizate frecvent. Pe de o parte, se accentuează rolul iudeilor în proces, iar pe de alta se diminuează contribuţia procuratorului roman în condamnarea la moarte a Mântuitorului. Creştinii din Orient au reproşat mai ales evreilor de a fi singurii vinovaţi de uciderea lui Iisus, iar cei din Occident au preferat să insiste mai mult pe nevinovăţia lui Pilat.
Un exemplu îl reprezintă, în acest sens, aşa-numita Evanghelie după Petru (apocrifă de pe la începutul veacului II e.n.) în care se susţine că Iisus a fost condamnat la moarte de o instanţă formată numai din evrei, prezidată de tetrarhul Galileei şi Perei, Irod Antipa şi tot iudeii au pus-o în executare „îmbrâncindu-l în fugă şi târându-l”până la locul crucificării, zicând „Să-l schingiuim pe Fiul lui Dumnezeu, căci toată puterea lui este în mâinile noastre!” După accea l-au îmbrăcat în purpură şi l-au aşezat pe scaunul judecătorului, zicându-i „Să judeci cu dreptate rege al Israelului!” (Petru III, 6,7). Triunghiul personajelor pozitive cuprinde pe Iisus, Iosif şi Pilat, acesta din urmă fiind procuratorul inocent şi blând, ocupantul/ păgânul de treabă. Dimpotrivă, întreaga vină a condamnării şi uciderii lui Iisus aparţine lui Irod şi evreilor. Tot aşa, în ciclul de scrieri creştine din primele secole cunoscute, în mod semnificativ sub numele de Actele (Faptele) lui Pilat, (Acta sau Gesta Pilati reia) procuratorul Iudeei este prezentat într-o lumină favorabilă, drept un judecător riguros şi integru, indus în eroare de evreii care doreau şi au impus condamnarea la moarte a lui Iisus. Evanghelia lui Nicodim, de exemplu, îl prezintă pe Pilat ca pe un ins blajin, naiv uneori, manipulat şi chiar un fel de avocat al lui Iisus; el este contrapus, ca poziţie intrigilor iudaice. Un păgân, un venetic, crescut în afara Legii pare a intui mai bine decât cei care se pretindeau şi erau oficial experţi în interpretarea ei, de partea cui era dreptatea lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Tertulian îl consideră pe Pilat „aproape creştin”, iar în secolul al VI-lea Biserica coptă din Abisinia (etiopiană) îl canonizează pe Pilat, alături de soţia sa Claudia Procla (Procula), pe care îi sărbătoreşte în fiecare an, la 25 iunie.

În acelaşi context, se afirmă o tradiţie care îl consideră sfânt pe Longin sutaşul, cel de la crucea Domnului, respectiv ostaşul roman care a participat la crucificarea lui Iisus şi l-ar fi împuns cu suliţa spre a constata moartea. Principalul merit al său ar fi fost acela că a propăvăduit învierea lui Hristos, ca martor direct şi nu s-a lăsat cumpărat cu bani mulţi de către arhiereii şi bătrânii evreilor să tăinuiască acest adevăr. Totuşi, cum pentru dovedirea acelor fapte de sfinţenie nu s-a găsit nici un document, în calendarul creştin revizuit, Sfântul Longin nu mai este amintit. Replica evree nu a întârziat să apară şi o găsim, de pildă, în vechea scriereBaraitha, unde Iisus este acuzat de vrăjitorie, de instigare şi de ademenire, toate pedepsite cu moartea, şi chiar de apropiere de autorităţile romane. Mai precis, referirea era următoarea: „În ajunul Paştelui au vrut să-l omoare pe Iisus; şi un crainic a anunţat acest lucru cu 40 de zile înaintea sărbătorii: că trebuie lapidat cu pietre pentru că a făcut farmece şi i-a ademenit pe evrei, a instigat şi a indus în eroare pe Israel – şi, dacă cineva ştie despre Iisus ceva care să fie în favoarea lui, să vină şi să spună. Şi nimeni nu l-a apărat, şi l-au spânzurat în ajunul Paştelui. Şi a întrebat Ulla: ar fi putut cineva să vină să-l apere şi să spună ceva de bine despre Iisus? N-a fost oare Iisus un ademenitor dintre acei pe care-i condamnă legea divină? Dar ei au răspuns: „Cu Iisus lucrurile erau deosebite, pentru că el era protejat de stăpânirea romană””. Totuşi, este de remarcat că asemenea texte, deşi se bucurau de o anumită credibilitate în primele secole ale mileniului I al e.n., din cauza exagerărilor şi denaturărilor pe care le cuprindeau, nu au fost incluse în textele oficiale (cea mai controversată scriere evreiască Baraitha, citată mai sus, nu a fost preluată în Talmud), fiind chiar dezavuate [cum s-a întâmplat cu Evanghelia lui Petru, în secolul V e.n., din partea Papei Gelasius I (492-496)ş.

Disputele şi controversele cunosc un nou moment de escaladare, odată cu ridicarea creştinismului la statutul de religie de stat, în urma Edictului de la Milan, din 313 e.n. al împăratului Constantin cel Mare, acordându-se libertate deplină creştinilor şi punându-se capăt persecuţiilor împotriva lor, astfel că din anul 340, creştinismul a dobândit caracteristicile unei biserici de stat. Mai mult decât atât, mama împăratului, Elena iniţiază în Palestina operaţiunile de identificare a urmelor materiale ale existenţei lui Iisus, prin descoperirea lemnului Sfintei Cruci, a mormântului Mântuitorului, identificarea locului naşterii lui Iisus la Bethleem şi locului crucificării şi ridicării la Cer de pe muntele măslinilor; sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor şi înălţate biserici rămase celebre, care au devenit locuri de pelerinaj, iar semnificaţiile lor, ale „locurilor sfinte” au stat la baza unor evenimente importante precum cruciadele de mai târziu. Tot din această perioadă datează primele edicte împotriva cultelor păgâne. Treptat, creştinismul devine o religie de masă, iar la sfârşitul veacului al IV-lea, o normă a întregului imperiu roman.

Dimpotrivă, începând cu anul 70 e.n. şi mai ales după 135 e.n., iudaismul a încetat să mai fie o religie naţională, iar treptat evreii s-au risipit în diaspora. La finele secolului IV şi în veacul al V-lea, evreilor care trăiau în societăţile creştine li s-au retras majoritatea drepturilor comunitare şi toate privilegiile. Prozelitismul şi căsătoriile mixte cu creştinii erau pedepsite cu moartea.

Desigur, atitudinile nu erau la unison. Aşa de pildă, marele teolog latin Sfântul Augustin (354-430) susţinea că evreii, prin simpla lor existenţă, făceau parte din planul lui Dumnezeu, atâta vreme cât erau martori ai adevărului creştinismului, eşecul în umilirea lor simbolizând triumful bisericii asupra sinagogii; prin urmare era nimerit a se îngădui supravieţuirea unor comunităţi evreieşti mici în condiţii de degradare şi neputinţă. Se pare că teologii greci nu erau la fel de îngăduitori; la începutul secolului V, Ioan Chrisostomul (Gură de Aur) (354-407) a ţinut opt „Predici împotriva evreilor”, în Antiohia, care sunt considerate un model de triade antievreieşti. Astfel, peste multe calomnii păgâne şi zvonuri aberante, s-a grefat un antiiudaism specific creştin, care îi pezenta pe evrei drept ucigaşi ai lui Hristos, inaugurându-se un îndelungat ciclu de persecuţii şi discriminări, culminând cu binecunoscutele expulzări în masă ale evreilor, în numele fanatismului religios, din unele ţări vest-europene precum: Franţa (1182), Anglia (1290), Spania (1492). Treptat însă, tezele şi practicile absurde ale vinei colective, ereditare şi perpetue se atenuează, mai ales sub impactul apariţiei doctrinei drepturilor omului, prigoana contra evreilor se opreşte (mai întâi în Olanda, apoi în Anglia, Franţa ş.a.) şi se adoptă legi împotriva discriminărilor. Experienţa tragică a legislaţiei şi practicilor antirasiale şi antisemite, cu milioane de victime şi experienţe precum lagărele fasciste de exterminare din deceniile 3-4 ale secolului trecut au zdruncinat profund conştiinţele şi au generat o reacţie puternică de respingere şi de reevaluare, inclusiv a concepţiilor şi ideilor religioase aferente. Bisericile creştine au condamnat antisemitismul, în lucrările scriitorilor creştini învinuirea evreilor de deicid este arătată ca o reminiscenţă, dar şi ca un exces regretabil, iar ceea ce este al istoriei şi al religiei este dat definitiv domeniilor respective.

Dacă afirmaţiile şi practicile antirasiale, antisemite şi orice fel de discriminări pot face astăzi chiar obiectul aplicării unor sancţiuni de ordin penal, disputele teoretic-istorice, juridice ori teologice continuă, adăugând noi aspecte şi dimensiuni problematicii Procesului lui Iisus. Dintre diversele viziuni astfel continuu promovate, trei ni se par mai interesante: cea a Bisericii creştine (catolice), perspectiva evreiască şi, respectiv, a teologilor contemporani.

Perspectiva catolică (mesianică)
Deşi procesul propriu-zis ocupă un rol relativ secundar în exegeza înalţilor prelaţi asupra lui Iisus, el prezintă o semnificaţie aparte şi este înscris în explicaţia generală a dogmei creştine. Am optat şi preluat în demersul nostru abordarea formulată în acest sens în lucrarea actualului Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) Iisus din Nazareth1, ca fiind nu numai cea mai recentă dar şi pentru că provine de la un reputat teolog.

Potrivit viziunii generale a acestuia, există şi o ipostază istorică, biografică a lui Iisus, inaugurată de relatarea botezului în Evanghelia după Luca, prin care se marchează şi debutul activităţii publice a lui Hristos. „Iar în al cincisprezecelea an de domnie a împăratului Tiberius, pe când Pontiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, şi Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahomitidiei şi Lisanias, tetrarh al Abilenei, în vremea arhiereilor Anna şi Caiafa…” (3, 1-2).

Această referinţă la împăratul roman îl situează pe Iisus în cadrul temporal al istoriei universale; activitatea lui nu trebuia să aparţină unui timp mitic oarecare, ce putea semnifica deopotrivă întotdeauna şi niciodată. Desigur, nu este vorba de o simplă datare istorică; Împăratul şi Iisus personifică două ordini de realitate diferite, care nu se exclud în mod obligatoriu şi care, puse faţă în faţă, ascund un potenţial conflict privind probleme fundamentale ale umanităţii şi existenţei omului.

Cele două ordini (lumi) nu se exclud reciproc ci, dimpotrivă, coexistă: „Daţi-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu”, spune Iisus (Marcu, 12, 17).
Dar atunci când împăratul se defineşte pe sine însuşi ca divin, ceea ce presupune actul lui Augustus de a se prezenta pe sine precum cel care aduce pacea lumii şi salvarea umanităţii, iar creştinul trebuie să „se supună lui Dumnezeu mai degrabă decât oamenilor” (Ac. 5, 29), atunci creştinii devin „martiri”, mărturisitori ai lui Hristos, el însuşi mort pe cruce în timpul lui Pontiu Pilat, ca „martor fidel”. Cu citarea numelui procuratorului roman, umbra crucii se profilează de la începutul activităţii publice a lui Iisus şi se anunţă, de asemenea, în numele lui Irod, Ana şi Caiafa.

Prioritatea mesianismului divin
Din perspectivă mesianică, potrivit lui J. Ratzinger, ceea ce a scandalizat şi a justificat soluţia în procesul lui Iisus din faţa Sanhedrinului, nu a fost ordinea mesianismului politic – care exista la Baraba şi mai târziu la Bar Kochba, amândoi găsind partizani care i-au urmat, iar mişcările lor fiind reprimate de către puterea romană -, ci, fără îndoială, cea care ţinea de divin: faptul că el părea a se plasa pe un picior de egalitate cu Dumnezeu.

Ceea ce credinţa strict monoteistă a evreilor nu putea admite, iar fără a rupe unitatea credinţei într-un Dumnezeu unic, acesta impregna mesajul său întreg şi constituia noutatea, particularitatea şi unicitatea noii învăţături. Numai pragmatismul saducheilor, care au exploatat împrejurările juridico-politice ale timpului şi locului, a făcut astfel din procesul roman unul împotriva mesianismului politic.
Aşa se face că, dacă însuşi Pilat simţea că, în realitate, era în joc un cu totul alt lucru şi că, dacă era vorba de un adevărat „rege” purtător de promisiuni în plan politic, lui îi fusese adus numai spre a fi condamnat şi executat, nu spre a fi judecat cu adevărat.

Iisus versus Barabas, mesianism divin contra mesianism politic
În derularea Procesului, alegerea între Iisus şi Barabas ar putea fi considerată drept punctul culminant (Ratzinger, p. 60).

Într-adevăr, unul dintre ei urma să fie eliberat şi, prin aceasta, cursul evenimentelor era înrâurit în mod hotărâtor. Dar cine era Barabas? Aprecierile evangheliilor sunt aparent diferite, însă dispunem de date suficiente spre a surprinde adevărata sa faţă. Astfel, potrivit lui Ioan, „Acest Barabas era un tâlhar (bandit)”(18, 40). În împrejurările politice ale Palestinei timpului, cuvântul grec folosit pentru „bandit” avea o conotaţie particulară, diferită de accepţiunea comună a tâlharului, însemnând mai degrabă „luptător al rezistenţei”. Evanghelia după Marcu (15, 7) ne arată un Barabas „închis împreună cu nişte răsculaţi, care în răscoală săvârşiseră omor” şi, în acest context, era „aruncat în temniţă pentru răzmeriţa făcută în cetate şi pentru omor”(23, 19-25). Când Matei scrie că Baraba era un „întemniţat vestit” (27, 16), aceasta înseamnă că faptele lui erau binecunoscute de toţi şi, în acelaşi timp, el fusese unul dintre capii răscoalei, dacă nu adevăratul său conducător.

Altfel spus, Barabas era o figură mesianică. Pornind de la aceste date, J. Ratzinger îşi construieşte propria teză, considerând că alegerea între Iisus şi Barabas nu era una întâmplătoare, ci semnifica o opţiune între figuri mesianice, între două forme de mesianism opuse.

Acest fapt ar deveni şi mai evident dacă avem în vedere că „Bar-Abbas” înseamnă fiul tatălui, o desemnare tipic mesianică, numele religios al unui lider eminent al mişcării mesianice ultimul mare război mesianic al evreilor având loc în 132 şi fiind condus de Bar-Korehba, fiul stelei. Numele este format în acelaşi mod, iar aceeaşi invenţie este afişată.

De asemenea, ar pleda în acelaşi sens şi faptul că la origine găsim un alt amănunt interesant: în mai multe manuscrise ale Evangheliilor, până în secolul al III-lea, persoana respectivă era numită „Iisus Baraba”, Iisus fiul tatălui, fiind prezentat astfel ca un alter ego al lui Iisus, care revendică aceeaşi pretenţie, dar de o manieră foarte diferită.

Din această perspectivă, alegerea, ca soluţie ultimă a procesului, înseamnă, în realitate, una între un Mesia care este în fruntea unei lupte, care promite libertatea şi propriul său regat şi acest misterios Iisus, care propovăduieşte împărăţia cerurilor şi proclamă a se da pe sine însuşi pentru a găsi calea către viaţă. Iar concluzia lui Benedict al XVI-lea e pe deplin explicativă: „Să ne mai mirăm atunci că nebunii l-au preferat pe Barabas?

Aşa cum era de aşteptat, respectând întru totul litera şi spiritul Evangheliilor, J. Ratzinger îmbrăţişează explicaţia devenită clasică a creştinismului referitor la judecata lui Cristos, acceptând rolul determinant al evreilor în provocarea condamnării la moarte şi a crucificării acestuia şi cel de cvasicomplezenţă al autorităţilor romane, în frunte cu procuratorul Pilat din Pont, în executarea sa. Prin mesianismul său divin, Iisus se plasa pe picior de egalitate cu Dumnezeu şi ameninţa cu ruperea unităţii credinţei. Legea mozaică prevedea pedeapsa cu moartea pentru orice tentativă de schimbare a cultului stabilit; prin noile învăţături, acesta era atacat şi ameninţat cu distrugerea.

Orice reformator, chiar dacă îşi susţinea doctrina prin miracole, trebuia răstignit şi lapidat. Cum ar spune E. Renan, omul care s-a oferit de bunăvoie să abroge legea veche cu o alta nouă, a trebuit, înainte de toate, să i se supună. Un alt accent pe care îl găsim în lucrarea actualului Papă: rolul „pragmaticilor saduchei” în exploatarea situaţiei create de a-l elimina pe Iisus care, prin faptele şi învăţăturile sale devenise o preocupare pentru toţi şi o ameninţare pentru Lege.

Se cuvine amintit aici că în cadrul marilor şi îndelungatelor, interminabilelor dezbateri pe această temă s-a formulat şi teza că în orchestrarea eliminării lui Iisus şi a iniţierii şi desfăşurării Procesului, saducheii, mai pragmatici decât fariseii, mai cruzi, legaţi de politica timpului şi de interesele momentului, au avut rolul determinant. Acolo unde este relatată judecata lui Hristos, fariseii nu sunt amintiţi şi s-a vorbit chiar de o lege a evreilor saduchei, ale cărei prevederi nu s-au păstrat şi care, în acest spirit mai lax, pragmatic, ar fi permis o mai mare supleţe în derularea procesului religios, explicând astfel aşa-zisele „abateri” ale Evangheliilor de la reglementările legale stricte ale procedurilor tradiţionale iudaice.

Poziţia Bisericii Catolice
Explicaţiile Papei continuă poziţia formulată explicit şi afirmată constant de Biserica Catolică, începând de la mijlocul veacului trecut asupra interpretărilor abuzive care legau „vinovăţiile” din procesul lui Iisus de rezonanţele antisemite de-a lungul secolelor, şi în special, de mari tragedii istorice precum cea a Soah-ului.

Mai întâi, în capitolul despre ebraism al Declaraţiei despre libertatea religioasă şi despre relaţiile Bisericii cu cultele necreştine (1963) s-a relevat faptul că nu se poate imputa poporului evreu ca atare nici responsabilitatea şi nici vina colectivă pentru moartea lui Cristos; totodată s-a încercat eliminarea oricărui semn de antisemitism, prezent şi printre creştini. Ura dezlănţuită în timpurile recente împotriva poporului evreu a fost considerată absolut necreştină şi că nu trebuie confundată cu manifestările populare antisemite „creştine” de odinioară.

Problema Procesului lui Iisus şi a responsabilităţilor în condamnarea la moarte şi răstignirea acestuia a fost preluată, din punct de vedere teologic, şi în contextul abordării raportului dintre Vechiul şi Noul Testament de documentul „Poporul evreu şi Sfintele sale Scripturi în Biblia Creştină”, elaborat de Comisia Biblică Pontifică şi publicat în 2001 .

Răspunsul la întrebarea: prezenţa iudeilor şi a poporului evreu în Noul Testament a contribuit la crearea unei anumite ostilităţi faţă de acest popor, ostilitate care să fi favorizat ideologia celor care vroiau să-l suprime, a cunoscut în acest context precizări importante.
Unul îl formulează în prefaţa volumului Joseph Cardinal Ratzinger: „Documentul arată că reproşurile adresate în Noul Testament evreilor nu sunt nici frecvente, nici mai aspre decât acuzele împotriva lui Israel aflate în Lege şi la Profeţi, aşadar în interiorul Vechiului Testament. Ele aparţin limbajului profetic al Vechiului Testament şi trebuie, ca atare, interpretate ca fiind cuvintele unor profeţi. Ele pun în gardă în legătură cu devierile din prezent, dar prin natura lor sunt întotdeauna temporare şi presupun în acelaşi timp noi posibilităţi de mântuire”.

Analiza relatărilor aferente în cele patru evanghelii aduce, la rândul său, concluzii importante.
Evanghelia lui Matei, mai mult decât celelalte lucrări sinoptice este considerată o evanghelie a împlinirii – Iisus nu a venit să nimicească, ci să ducă la plinătate – şi insistă deci asupra continuităţii dintre cele două Testamente; situaţia de tensiune dintre cele două comunităţi – creştină şi evree – a aparţinut acelui moment istoric, iar schimbarea radicală a acesteia, de-a lungul timpului impune ca polemica să nu mai existe şi să prevaleze aspectul de continuitate şi complementaritate, iar creştinii trebuie să evite cu desăvârşire să extindă această responsabilitate la generaţiile următoare ale poporului evreu şi să nu uite că după o pedeapsă divină Dumnezeu nu încetează niciodată să deschidă noi perspective pozitive.

A susţine că, potrivit Evangheliei lui Marcu, responsabilitatea morţii lui Iisus trebuie atribuită poporului evreu, este rodul unei interpretări eronate; acest tip de interpretare, care a avut consecinţe dezastruoase de-a lungul istoriei, nu corespunde autenticei perspective a evangheliei, care opune de mai multe ori, atitudinea poporului sau a mulţimii atitudinii autorităţilor ostile lui Iisus. Se ignoră, totodată, faptul că şi ucenicii acestuia făceau parte din poporul lui Israel. Ar fi vorba, prin urmare de un transfer abuziv de responsabilitate, lucru de care istoria umană este, din păcate, plină de exemple.
Potrivit teologilor catolici, Pătimirea lui Iisus face parte dintr-un plan tainic al lui Dumnezeu, plan de mântuire, deoarece acesta a venit „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (10, 45) şi a făcut din sângele său vărsat un „sânge al Legământului” (14, 24).

Relatarea Patimilor de către Evaghelia lui Luca nu este foarte severă cu autorităţile evreieşti, tonurile polemice întâlnite în celelalte scrieri sinoptice fiind mai estompate; mesajul acesteia ar fi, mai degrabă, acela de a-i chema pe creştini să-i binecuvânteze pe cei care-i blesteamă, să facă bine celor care îi urăsc şi să se roage pentru cei care-i maltratează (6, 27-28).
Cea de-a patra Evanghelie, cea a lui Ioan, conţine afirmaţia cea mai pozitivă în absolut şi Iisus însuşi este acela care o rosteşte în dialogul său cu Samariteanca: „Mântuirea vine de la iudei” (4, 22); activitatea lui Iisus trezise o opoziţie crescândă din partea autorităţilor evreieşti care, în final, au hotărât să-l dea pe acesta pe mâna autorităţilor romane ca să fie omorât. Fundamentală rămâne însă revelarea „darului lui Dumnezeu” (4, 10; 3, 16) oferit tuturor în Iisus Hristos, în special celor care „l-au străpuns” (19, 37).
Concluzia documentului asupra problemei rămâne tranşantă şi specifică interpretării actuale venită din partea Bisericii Catolice:

„Evangheliile arată că realizarea planului lui Dumnezeu implica în mod necesar o confruntare cu răul, care trebuia să fie stârpit din inima omului. Acest fapt l-a făcut pe Iisus să intre în conflict cu clasa conducătoare a poporului său, aşa cum se întâmplase deja cu profeţii din vechime. Încă din Vechiul Testament poporul evreu se prezenta sub două aspecte antitetice: pe de o parte, ca un popor chemat să fie perfect unit cu Dumnezeu; pe de alta, ca un popor păcătos. Aceste două aspecte nu puteau să nu se manifeste în timpul activităţii lui Iisus. În momentul pătimirii, aspectul negativ părea că prevalează, chiar şi, în atitudinea celor Doisprezece. Dar învierea arată că în realitate iubirea divină biruise şi dobândise pentru toţi iertarea păcatelor şi o viaţă nouă”.

Stabilind că sunt răspunzători (într-o anumită măsură) de condamnarea şi moartea lui Iisus numai evreii contemporani evenimentului, cei care au participat direct şi nemijlocit la desfăşurarea Procesului, Biserica creştină (catolică) a făcut, în mod evident, maximum de compromis posibil din partea sa. Rămâne astfel ca şi alţii, în frunte cu evreii de astăzi, să înţeleagă, aşa cum se cuvine, deopotrivă istoria şi dogma şi să reacţioneze ca atare, la această miză esenţială pentru viitorul lumii contemporane. Mai mult ca oricând, mondializarea în curs oferă, prin reconciliere, posibilitatea victoriei depline, urbi et orbi, a spiritului divin atotbiruitor.
NOTE
1. Versiunea în limba franceză, Jésus de Nazareth, tome I, Du bapteme dans le Jourdain a la transfiguration, Editions Flammarion, Paris, 2007. Alegerea titlului nu este întâmplătoare; cel prezent este unul care poate fi utilizat de către toate spiritele, credincioase ori nu, care constată că istoria lumii a fost marcată de influenţa unui om, Iisus din Nazaret, căruia creştinii îi zic Hristos. Făcând această alegere J. Ratzinger arată preocuparea sa de a ţine seama de marea mişcare intelectuală care marchează modernitatea şi prin aceasta intenţia sa de a se situa în raport cu această mişcare. Cum arată autorul „această carte nu este în nici un fel un act oficial, ci doar expresia căutării mele personale” (p. 22). Desigur, cum primul tom se opreşte la momentul Schimbării la faţă a Mântuitorului, rămâne să aşteptăm volumul următor spre a vedea, eventual, o tratare mai complexă a subiectului Procesului. Pentru o reacţie română, a se vedea: A. Marga, O carte de cotitură, în rev. „Tribuna”, nr. 115, 16-30 iunie 2007.
2. Se fructifică aici o serie de idei formulate de Vittorio Messori în lucrarea sa Pati sotto Ponzio Pilato, Torino, 1922, p.52-56.
3. Pontificia Commissione Biblica, Il Popolo Ebraico e le sue Sacre Scritture nella Biblia cristiana, Libreria Editrice Vaticana, 2001; versiunea în limba română Poporul evreu şi Sfintele Sale Scripturi în Biblia Creştină a fost publicată în 2006 la Editura ARCB (traducere Pr.Sebastian Lucaciu).
4. Comisia Biblică Pontificală, op.cit., Prefaţă, p.14-15.
5. Op.cit., p.167.
6. Op.cit. p.182.

Alte opinii  juxtificate :

           Conspiraţia politică a fariseilor şi a saducheilor împotriva Lui Hristos a generat un şir de ilegalităţi ce au culminat cu răstignirea Celui care a marcat ireversibil istoria umanităţii. Căpeteniile religioase ale iudeilor au încălcat toate procedurile prevăzute de legea ebraică în cazul acuzaţilor. La rându‑i, guvernatorul roman Ponţiu Pilat le‑a dat satisfacţie acestora, tot din raţiuni politice, deşi, potrivit principiilor dreptului roman, Iisus nu se făcea vinovat de nimic.

De peste două mii de ani, umanitatea stă cu faţa spre o palmă de pământ din Orientul Mijlociu, numită Palestina. Cele trei mari religii monoteiste – iudaismul, creştinismul şi islamul – revendică Ierusalimul drept centru al propriei spiritualităţi. O dovadă a originii lor comune, dar şi o sursă de interminabile dezbinări şi conflicte.

Niciuna dintre religiile amintite nu neagă existenţa istorică a unui „fiu de tâmplar“ din Nazaret care a produs cea mai mare revoluţie din istoria lumii – iar unii spun că singura. Iudeii îi spuneau Rabi, adică Învăţător, creştinii L-au descoperit ca Fiu al Lui Dumnezeu, iar musulmanii îl numesc şi astăzi Profet.

Sfârşitul tragic – din perspectivă omenească – al Lui Iisus Hristos preocupă şi astăzi numeroşi teologi, pictori, literaţi şi, nu în ultimul rând, jurişti. S-a făcut sau nu vinovat de ceva? A încălcat vreo lege sau cutumă a acelor vremuri ori a fost arestat, torturat şi osândit în dispreţul reglementărilor romane şi iudaice? Iată doar două întrebări care nasc şi acum aprigi dispute.

Paradoxal, Iisus Nazarineanul a fost arestat noaptea de o mulţime de oameni înarmaţi, ostaşi şi reprezentanţi ai fariseilor (membri ai unei grupări politico-religioase aristocratice), în grădina Ghetsimani din partea de răsărit a Ierusalimului. În schimb, legea ebraică prevedea că, exceptând flagrantele, acţiunile de acest gen trebuie să se desfăşoare ziua pentru ca „nimic să nu se petreacă în ascuns“.

În plus, la arestare, existenţa mandatului legal era condiţia de bază, fapt ce a fost trecut cu vederea în cazul Lui Iisus. Procedura a avut caracteristicile unei conspiraţii politice. Istoriografii au consemnat faptul că probabilitatea ca Iuda Iscarioteanul să fi fost dezamăgit de Hristos în speranţele sale patriotice este foarte mare. Iuda, asemenea multora dintre conaţionalii săi, aşteptau un Mesia răzbunător, care să lupte cu arma în mână împotriva romanilor, nicidecum să propovăduiască pacea şi iubirea aproapelui.

Încălcarea procedurilor

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază faptul că, după arestare, Iisus a fost condus mai întâi în casa lui Ana, socrul lui Caiafa, care pierduse de cincisprezece ani scaunul de preşedinte al Sinedriului iudaic, dar care se bucura încă de o mare putere şi influenţă.

După îndepărtarea lui Ana din postul de mare preot al iudeilor, el reuşeşte să transmită această funcţie fiului său, Eleazar, şi apoi ginerelui său, Caiafa. În vremea aceea, Sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale iudeilor.

Convocarea primului Sinedriu a avut loc noaptea, fapt ce contravine legislaţiei timpului. Ceea ce astăzi am denumi „cercetare prealabilă“ s-a desfăşurat acasă la Ana, după cum am arătat. Interogatoriul luat de Ana, fost mare preot, nu a avut un caracter oficial, iar intenţia sa de a nu se angaja în vreun fel în judecată este evidentă. Asta, cu atât mai mult cu cât nu-i revenea nicio obligaţie din punct de vedere legal.

Mărturia Sfântului Evanghelist Ioan (18:24) este relevantă în privinţa abuzurilor săvârşite în această etapă a procesului – „Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa“. Convocarea celui de-al doilea Sinedriu a constituit o nouă încălcare a Torei (legea ebraică), aceasta stipulând un anume interval de timp între prima şi a doua audiere a acuzatului, precum şi pentru luarea unei decizii – „o zi solară întreagă“.

La această întrunire, Sinedriul votează condamnarea la moarte a Lui Iisus şi hotărăşte modalitatea obţinerii ratificării ei de către Ponţiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeei (26 – 36 d. Hr.). Judecarea a avut loc tot noaptea, deşi legea ebraică dispunea ca acuzatul de fapte susceptibile de pedeapsa cu moartea să fie judecat ziua şi în public.

Supliciile – strict interzise

Dincolo de faptul că reunirea Sinedriului nu putea avea loc în perioada Pesahului (celebrarea eliberării israeliţilor din robia egipteană), membrii acestui organism aveau misiunea de a proteja acuzatul, acordându-i prezumţia de nevinovăţie. În niciun caz, membrii Sinedriului nu aveau voie să lovească un acuzat – „L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: «Proroceşte, cine Te-a lovit?» Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri“ (Luca 22:64).

În plus, Tora specifică faptul că nu era posibilă condamnarea la moarte pentru un păcat capital decât dacă avea ca fundament declaraţiile similare a cel puţin doi martori. În cazul lui Iisus, afirmaţiile martorilor nu au concordat. De asemenea, Talmudul prevedea explicit că acuzatul avea dreptul să beneficieze de un apărător. Dacă nu îşi putea plăti unul, era numit un apărător din oficiu, care ar fi urmat să acţioneze în interesul lui. Iisus nu a beneficiat nici de această dispoziţie legală.

Spălarea mâinilor şi dreptul roman

Regele Irod Antipa (n. 4 î.Hr. – d. 39 d. Hr.), tetrarh al unei părţi din fostul regat herodian (Galileea şi Pereia), nu şi-a asumat responsabilitatea judecării lui Iisus la Ierusalim, unde se găsea cu ocazia celebrării Pesahului. Irod L-a retrimis pe Iisus lui Ponţiu Pilat, care se pronunţase deja în privinţa Nazarineanului.

Baza sistemului judiciar îl exonera pe Hristos de orice răspundere de natură penală, motiv pentru care Ponţiu Pilat a decis să nu‑şi asume cauza. „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere“ (Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine), instituia Ulpian drept reguli universal valabile, reguli ce nu fuseseră încălcate de „fiul tâmplarului“ din Nazaret.

Guvernatorul roman al Iudeei, deşi nu i-a găsit nicio vină Lui Iisus, la strigătele mulţimii „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“, s-a spălat pe mâini înaintea iudeilor, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!“ (Matei 27:24‑25). „Ibnis in crucem!“ („Răstigniţi‑L!“) au fost cuvintele lui Pilat, care au pecetluit condamnarea plănuită de Sinedriu. În orice caz, crucificarea, o pedeapsă eminamente romană, era aplicată numai celor găsiţi vinovaţi de furt, trădare, viol sau batjocorirea împăratului.

Or, pedeapsa prevăzută pentru blasfemie – acuzaţia oficială adusă Lui Iisus Hristos – era uciderea în bătaie cu pietre.

Urmare a acestor neconcordanţe şi ilegalităţi, Iisus Hristos a murit tocmai în ziua şi la ora când evreii înjunghiau mielul pascal, în amintirea dezrobirii poporului lor şi a călăuzirii lui Moise spre Ţara Sfântă.

http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/judecarea-condamnarea-lui-iisus-reevaluare-judiciara


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s