DREPTUL la un PROCES ECHITABIL si ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE – art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului


Iisus din Nazaret Filmul Regia Franco Zeffirelli Partea 33 din 37
http://embed.trilulilu.ro/video-film/iisus-din-nazaret-filmul-regia-franco-zeffirelli-p-20

 

DREPTUL la un PROCES ECHITABIL si ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE

 

Judecatori     RALUCA MOGLAN CULEA

                          NINA ECATERINA GRIGORAŞ

                                                          CURTEA DE APEL BUCURESTI

 

            Art.11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

            Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda- şi exprimă, în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.

            Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact etc.), operaţiune prin care acestora li se conferă forţă obligatorie de către Parlament; întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forţa juridică a legii.

            Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

            Astfel, art.20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

            Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

            În acest mod, conform art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea

 controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Prin Protocolul nr.11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrate în vigoare la data de 1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa Curţii;s-a urmărit menţinerea şi întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie.

            Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe  întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

            Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

a) Accesul liber la justiţie.

 

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din  Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul-art.282, recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317 şi art.318, revizuirea- art.322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau penală.  

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti- judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege- apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.

Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.

Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi prin neasigurarea asistenţei juridice gratuite.

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiţie.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi, implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale,  dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art.75 din acelaşi cod prevede că în conţinutul conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.

Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art.6 pct.1 din Conveţie.

 

 

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil.

 

1.Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

– Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să  combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala  lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art. 112, art.115, art114 alin.1, art.107, art.128-129, art.114 alin.4 Cod procedură civilă.

 

Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.

 

– Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

 Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi  supunerea judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în grad, a  legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

 

2.Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

 

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.

Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi cunoscut al instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care se afişează lauşasălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată ( art. 125 Cod de procedură civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

 

3.Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor, aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor  deduse judecăţii, indiferent de natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156 alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi art.264 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.

 

c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege

 

C1.Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de   puterea executivă sau legislativă.

Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu afectează independenţa.

Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.

Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul său.

Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul IV).

În acelaşi timp, propunerile  de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este dată de inamovibilitate.

Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu; astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

 

C2.Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.

 

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor

În acelaşi timp şi prin Constituţie  s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

 

C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi teritorial.

 

În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise, delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului de justiţie.

Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie(titlul I Cod procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii unui conflict de competenţă(titlul IV).

În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor; dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială,cazul”în orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr 14/2003, legea partidelor politice.

 

d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

 

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată.

Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art.267 alin.1 Cod procedură civilă ).

sursa: www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_126/406.doc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s