” Buna credinta, echitate si pace sociala in Noul Cod Civil „


– articol publicat de  Prof. univ. Dr. Gheorghe Piperea – februarie 16, 2012

                                                                                                          

Fiat iustitia, pereat mundi – un dicton latin vechi de peste 2000 de ani – ne spune ca justitia trebuie facuta, chiar de-ar fi sa piara lumea. Judecatorii americani, chiar si acum, dupa ce pronunta sentinta,  spun Justice has been  done.

          A vorbi despre justitie intr-o Romania a milioanelor de procese si a miilor de legi, unele schimbate la citeva zile de la adoptare, pare lipsit de sens.

        Un om obişnuit s-ar simţi, cu siguranţă, sufocat de atâtea legi, reguli şi formalităţi sau chiar iritat de acest joc de poker între jurişti care este procedura judiciara romana.

Nu trebuie să dramatizăm, totuşi. Realitatea este ca apa: oricât de sinuos este formatul în care curge, apa îşi va găsi locul în care să se stabilizeze.

 Însuşi Noul Cod civil ne dă un motiv de optimism: art. 1170 dispune că buna credinţă trebuie să ghideze comportamentul contractanţilor nu numai la negocierea contractului, ci şi în cursul executării acestuia. Dacă una sau mai multe clauze ale contractului sunt ilegale ori abuzive, uzul acestora va putea fi împiedicat sau sancţionat de instanţă. Dacă un drept social promis prin lege va fi refuzat ulterior pentru motive de austeritate, judecătorul va putea restabili echilibrul.

Deşi buna credinţă este un concept juridic, el are la bază, totuşi, un concept sociologic sau chiar etic: bunul simţ comun. Ceea ce pentru omul obişnuit, ne-familiarizat cu conceptele juridice, este de bun simţ, trebuie să fie de bun simţ şi pentru jurist. Cel ce acţionează după bunul simţ comun, este de bună credinţă. Iar buna credinţă este starea normală a omului, care nu trebuie, deci probată, ci doar afirmată. Cel ce intenţionează să contrazică afirmarea bunei credinţe, trebuie să facă proba contrară, a relei-credinţe.

De aceea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu este de bun simţ ca un profesionist, care a introdus în contractele sale pre-formulate clauze abuzive şi, în plus, a utilizat tehnici înşelătoare de convingere a consumatorului, să uzeze de aceste clauze abuzive pentru a câştiga din aplicarea acestora, în dauna consumatorului. De asemenea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu sunt de bun simţ legile prin care statul sau autorităţile publice refuză drepturi salariale, pensii şi alte prestaţii sociale la care s-a angajat în perioada de boom economic. Profesionistul, ca să schimbe soluţia în favoarea sa, va trebui să dovedească faptul că nu a introdus clauze abuzive în contract fără negocierea cu clientul a acestora, că nu a folosit reclame înşelătoare pentru a-l convinge pe client să achiziţioneze produsul sau creditul, că nu a beneficiat de starea de alterare a voinţei clientului la contractare (care a semnat pentru că psihologic sau economic nu avea de ales) etc. Iar statul şi autorităţile vor trebui să probeze că nu s-au folosit de pârghiile puterii în mod samavolnic sau prin mimarea regulilor democratice (utilizând ordonanţe de urgenţă sau mecanismul de asumare a răspunderii în Parlament) pentru a reduce sau neutraliza drepturile câştigate de cetăţeni prin acte normative emise de acelaşi stat sau aceleaşi autorităţi care acum, pe motiv de criză şi austeritate, refuză să-şi respecte angajamentele asumate.

 Considerând dreptul din perspectivă holistică (Holistic, conform DEX: derivat din holism; holismul este o concepţie metafizică de la începutul secolului XX care interpretează mistic lumea, pe baza teoriei ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale componente, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial şi incognoscibil), vom observa că dreptul (ius) este o realitate distinctă, ce integrează dreptul pozitiv (lex), contractele şi precedentul judiciar, sub determinarea principiului echităţii.

Echitatea este ceea ce dă sens dreptului şi ceea ce permite rezolvarea paşnică sau prevenirea conflictelor sociale, adică este principiul înalt, imaterial şi relativ incognoscibil care dă consistenţă sistemului şi face din el o valoare distinctă de elementele sale componente.

Echitatea este fundamentul dreptului încă de la originile societăţii umane, conceptul care a făcut posibilă organizarea societăţii şi a păcii sociale. Dacă echitatea este temeiul dreptului, atunci dreptul ca întreg este modul în care se organizează pacea socială. Art. 1272 din Noul Cod Civil (fostul art. 970 C.civ. de la 1864) asimilează echitatea cu legea, din moment ce convenţiile între particulari nu obligă numai la ceea ce este expres stipulat („ceea ce este expres într-însele”, în limbajul expresiv al Codului civil de la 1864), ci şi la urmările (efectele) pe care echitatea le dă obligaţiei după natura ei. Aşadar, echitatea (ca şi practicile statornicite între părţi, uzanţele sau legea) este o clauză implicită în contract. Pentru relaţiile de afaceri, în care profesioniştii ocupă poziţia centrală, echitatea si consacrarea dreptului la un proces echitabil sunt de o importanţă capitală.

Echitatea în afaceri se poate exprima fie sub forma principiului rezonabilităţii în afaceri, fie sub forma prevalenţei faptelor (a economicului) asupra juridicului, apelul la echitate putând fi văzut ca o reîntoarcere la vechea jurisdicţie realistă şi echitabilă practicată de justiţia vechilor târguri medievale sau la jurisdicţia statutară şi consulară a vechilor bresle.

Ideea unui drept natural, a unei justiţii eterne şi imuabile, care există deasupra regulii de drept pozitiv şi care trebuie să se impună oricând şi oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic. Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal şi o raţiune ce determină norma de drept şi se află deasupra acesteia, transformă dreptul dintr-un produs aprioric şi aparent iraţional într-un produs social adaptat ideii de justiţie şi echitate, idei care pur şi simplu dau sens dreptului.

Principiile democratice şi constituţionale, având ca fundament aspiraţia către bine a umanităţii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forţă, creatoare de drept, o raţiune comună şi ultima care duce la elaborarea regulii de drept. Echitatea reprezintă spiritul realist şi social al dreptului.

        Deţinătorii puterii economice se lamentează (la fel şi juriştii neavizaţi) că legea sau judecătorul intervin în contracte, care ar trebui să fie guvernate de principiul „sacrosanct” al libertăţii de voinţă. În afară de faptul că nu se vede deloc de ce ar putea fi considerat sfânt un contract, prin excelenţă mirean şi pământean, contractele, mai ales cele de lungă durată, sunt rareori la libera negociere a părţii slabe în contract, fiind impuse de comercianţi, care abuzează de poziţia lor dominantă în piaţă şi de forţa lor economică, juridică şi chiar politică.       Unele contracte sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie sau rovinieta sunt doua exemple graitoare), în timp ce alte contracte sunt impuse de cvasi-monopolul, protejat de autorităţi, pe care îl deţin comercianţii (contractele de utilităţi şi contractele de credit de retail sunt alte două bune exemple). În cazul contractelor intra-grup, adică al acelor contracte care se încheie între societăţile din grup în vederea atingerii obiectivului comun al grupului, cu greu se poate vorbi de o voinţa de a contracta între ele a societăţilor din grup, din moment ce contractele se încheie în baza unui plan elaborat de societatea dominantă a grupului, care plan se impune prin votul în adunarea generală a societăţilor subsidiare şi prin dreptul de reprezentare legală a societăţilor din grup care este încredinţat exclusiv persoanelor care reprezintă în cadrul grupului societatea dominantă. Chiar şi contractele cu terţii, dacă depăşesc o anumită valoare sau au o însemnătate deosebită pentru grup sunt încheiate în numele societăţii subsidiare, dar prin voinţa exprimată în adunarea generală sau la nivel de directori a societăţii dominante. În fine, în cazul reţelelor de distribuţie sau de franciză cu greu se poate vorbi de o voinţă liberă a aderentului la reţea sau a beneficiarului francizei, din moment de titularul francizei impune modul în care se desfăşoară afacerea ca o condiţie a succesului acesteia. Fiind construite pe temelia unor clauze abuzive sau a unei voinţe alterate a consumatorului, obligat să încheie contractul de imperative psihologice sau economice, aceste contracte nu pot avea toate efectele urmărite de comercianţi, întrucât acestea, în mare parte, sunt în contra ordinii publice şi a bunelor moravuri, încalcă obligaţia de solidaritate a părţilor contractului, buna credinţa ori echitatea.

În lipsa unei competenţe de revizuire a contractului pentru impreviziune, competenţă ce aparţine judecătorului, cei oprimaţi de legi ilegitime se vor revolta, cu riscul derapajului către anarhie. Iar cei covârşiţi de contracte împovărătoare vor intra în faliment, determinând la final falimentul comerciantului.

Democraţia înseamnă drepturi individuale transformate zi de zi în fapte şi nu doar sloganuri legale ori activităţi ale administraţiei cu caracter de PR. Cetăţeanul nu poate aştepta o reacţie eficientă a legiuitorului sau a instituţiilor, ca soluţie la problemele proprii, căci această reacţie este întotdeauna populistă şi/sau întârziată.

Şi atunci el atacă legea sau contractul în justiţie, în mod individual, dar şi în procese colective, în acest caz cu mult mai multă forţă şi convingere. Interesant este că cei care declanşează procese colective sunt oameni educaţi şi informaţi, sunt oameni care şi-au putut cunoaşte drepturile, în prealabil apelului la justiţie. Asociindu-se în consorţii procesuale, ei ajung în situaţia în care pot angaja avocaţi comparabili ca notorietate şi competenţă cu avocaţii deţinătorilor puterii (în mod evident, scumpi şi influenţi) şi, deci, la o dezirabilă egalitate a armelor în proces.

Deţinătorii puterii politice sau economice care abuzează de ea – băncile, patronii, monopolurile sau cvasi-monopolurile, instituţiile statale – au propria lor agendă politică sau economică şi de organizaţie, agendă care nu concordă cu sau nu ţine seama de realităţile societăţii româneşti, mai ales în perioada de criză pe care o traversăm. Nu ţin cont, deci, de agenda publică.

La nivelul cetăţeanului, măsurile de austeritate şi planurile de profit ale puterilor politice şi economice nu ţin loc de necesităţile urgente ale fiecăruia. O privire chiar şi superficială a deţinătorilor acestei puteri la procesele colective declanşate anii trecuti le-ar atrage atenţia, căci suntem în prezenţa unei adevărate mişcări civice, care revelă şi soluţiile reale ale crizei. Procesele colective contra băncilor, unde se invocă încălcarea prin contracte de credit de consum a legislaţiei protecţiei consumatorului, precum şi cele pentru pensii, au fost organizate în faza pre-judiciară de cetăţeni, care s-au asociat informal în grupuri de dezbatere şi acţiune şi care comunică eficient între ei prin intermediul internetului. În mare parte, gestiunea acestor procese se împarte şi acum între grupurile de iniţiativă şi casele de avocatură care organizează procese colective. Or, dreptul de aceea este organizarea păcii sociale, căci permite reconstrucţia paşnică a raporturilor sociale prin soluţii juridice.

Sursa : http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/buna-credinta-echitate-si-pacea-sociala-in-noul-cod-civil/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s